Prin '45, Eugène Ionesco îşi motiva decizia de a părăsi România prin refuzul detestabilei întrebări naţionale: "Ştii cine sînt eu?". Nu mai voia s-o audă, o considera un argument capital pentru a fi dezgustat decisiv de ţara lui şi oamenii ei. Pentru el, "Ştii cine sînt eu?" nu era un fleac de vorbă, "o chestie" peste care se putea trece; nu se temea că exagerează, era o exasperare cu care nu înţelegea să negocieze în spiritul acelui îndemn, nu mai puţin românesc: "Tache, Tache, fii cuminte!". Nu. Nu mai putea fi cuminte, cu minte. În - pare-mi-se - ultimul său articol trimis de la Paris Vieţii Româneşti (i-l dădusem în copie, cu cîteva zile înainte de 22.12.1989, lui Mircea Nedelciu, care îl citise siderat de, vorba lui, "simplitatea adevărului..."), Ionesco nu făcea nici un fel de politică "la zi", nu se referea la nici un partid, la nici un ARLUS, nici la pace şi nici la război - el era obsedat, covîrşit de o supremă groază: să-i fie dat să audă, iar şi iar, la orice colţ de stradă, acest abominabil "Ştii cine sînt eu?".
Cu hazul ei de atîtea ori atroce, viclenia istoriei ne sileşte să recunoaştem - cu obiectivitate! - că ani şi ani de zile nu ne-a mai încercat groaza ionesciană. Nici "sub Dej" şi, mai ales, nici "sub Ceauşescu" nu a mai fost cazul să răspundem la această întrebare. Ea nu se mai formula, se subînţelegea. Ştiam cine era "eu"-l, unul singur, inutil de precizat la cît era de slăvit. Ca în clasicul banc cu Bulă: profesoara vrea să explice copiilor ce înseamnă măreaţa idee a grijii-faţă-de-om şi, din fundul clasei, agitînd două degete, Bulă izbucneşte:
Tovarăşă profesoară, pot să vă spun cine e omul?
La ora actuală, indiferent că dl Jonathan Scheele sau Raportul de ţară o vor percepe, dacă există un domeniu în care democratizarea este incontestabilă, în România acesta nu poate fi decît cultul propriei personalităţi. Comprimată de "
