Cinicul este un egoist pur care actioneaza pe fata, fara a recurge la mantia ipocriziei, spuneam rindul trecut. Observam insa ca sensul negativ al definitiei – manifestarea unui egoism neingradit – nu exclude o conotatie pozitiva: refuzul ipocriziei. Pe de alta parte, calificativul negativ presupune existenta unei pozitii etice nealterate de cinism: numai de aici pot eu, logic, condamna cinismul, numai pentru ca eu, evaluatorul, ii sint exterior.
Daca etica este un discurs descriptiv, spre deosebire de morala, care este normativa, cum am mai spus, iata ca descrierea este si ea, implicit, o evaluare, iar eu nu pot vorbi consistent logic decit fiind, sau macar pretinzind ca sint, diferit de ceea ce condamn: nu-l pot judeca pe X de cinism decit daca eu nu sint, sau macar pretind ca nu sint, un cinic.
- Ambiguitate
Mai functioneaza oare astazi aceste presupozitii minimale, comune eticii traditionale? Nu cred. Trebuie spus, mai intii, ca insasi formularea de mai sus este structural ambigua: ea accepta rigorismul etic – eu sint diferit de cinici –, dar si ipocrizia: doar pretind ca sint diferit, deci simulez rigoarea. in plus, refuzul ipocriziei este uneori pozitiv, dovada abundenta literaturii si a scrierilor morale sau religioase care o critica.
Mai mult, aceeasi ambiguitate ii caracteriza chiar pe contemporanii lui Diogene: ei, pe de-o parte, il numeau sarcastic „ciine“, pentru simplul fapt de-a minca... in piata – calificativ asumat de Diogene cind se prezenta „ciinele“ –, pe de alta parte, ii apreciau radicalitatea critica si, la moarte, i-au inaltat pe mormint o statuie cu un ciine in virf, povesteste Diogene Laertiu. Atenienii nu ii urmau deci stilul de viata, dar ii recunosteau acestuia o indreptatire morala. Astazi – poate si mai demult – aceasta ambiguitate a disparut: de moralitatea cinicului nici nu se mai vorbest
