10 vitamine naţionale

1) Cînd se apropie ora de îmbarcare pe un aeroport european şi încep să se adune pasagerii în faţa porţii de îmbarcare pe care este afişată destinaţia "Bucureşti". Sacoşele de plastic, înjurăturile fără rost, ghionturile discrete, nerăbdarea ţîfnoasă, ţoapele blonde platinate şi parfumate în exces, la concurenţă cu mirosul de transpiraţie, construiesc deja, cu cîteva ore în avans, spaţiul drag al ţării mele.

2) Mă simt foarte român de fiecare dată cînd mă aflu în contact cu orice (sau aproape) funcţionar public al ţării a cărui naţionalitate o port atîrnată de paşaport. Scîrba arhaică cu care eşti tratat, aerul că ţi se face un serviciu princiar şi nu este vorba doar de îndeplinirea unei îndatoriri profesionale, îmi reamintesc de fiecare dată că am reuşit, ca popor, o bizară metisare între dispreţul ţarist faţă de pacientul administrativ şi lipicioasa administraţie balcanică, o civilizaţie a "bacşişului knutizat".

3) Cînd mă găsesc într-o intersecţie a Bucureştiului la o oră de vîrf, unde nimeni nu mai respectă nici o regulă, se claxonează psihanalitic, se simte nevoia unor măşti de oxigen care să cadă pe faţa trecătorilor ca cele din avioane, în caz de pericol, unde pietonii în vîrstă sînt "speriaţi" mortal pe zebră de orice gigolo de cartier sau de tinere gulere albe ce-şi descarcă "potenţialul de dezvoltare personală", neremarcat de şefi, pe pielea celor care se încăpăţînează să rămînă bipezi. Unde se înjură, se scuipă şi se bate cu bîta, aşa cum, din păcate, am văzut de atît de multe ori. Iar ca tacîmul să fie complet, circulă învăluite în nori de fum gras basculante delabrate sau autobuze Ikarus de o vîrstă cu mine, care numai ele singure acoperă "cota de poluare" la care avem dreptul prin protocolul de la Kyoto, vedetele de necontestat ale oricărui ghid turistic gen Routard, alături de chelnerii ticăloşi ai ţării. Să nu