În urmă cu vreo doi ani, uram Internet Café-urile deoarece eram legată de astfel de locuri prin acel tip de dependenţă meschină care nu este generată de viciu, ci de necesitate. Acele interioare obscure de prin subsoluri de blocuri vechi, pline de fum şi de tineri imberbi care chat-uiau în draci la 2 noaptea sau jucau Counter Strike în reţea (ce bucurie cînd descopereai vreun stabiliment în care sala de games era separată de cea cu computere conectate!). Cu discheta în buzunar conţinînd articolul "de a doua zi" mă strecuram printre computere rablagite cu tastaturi soioase, printre împuşcături şi cuvinte de amor într-o engleză stîlcită, ca să dau de administrator, vreun puştan captiv într-o intimă conversaţie pe Messenger care, fără să-şi ridice ochii de pe monitor, îmi spunea "că nu le merge floapa" sau că au o singură "floapă", dar e ocupată. Apoi mărşăluiam kilometri în şir prin oraşul adormit, în căutarea unui floppy-disk salvator sau a unui administrator dispus să-mi trimită textul de pe mail-ul personal, michiduta@yahoo.com, conştientă că nu fac parte din target-ul lor, asemeni clienţilor din restaurantele snoabe care sînt priviţi chiorîş dacă îşi comandă doar o cola.

Dar de cînd s-a "inventat" net-ul "de cartier", Internet-Café-urile mi-au devenit brusc indiferente. Le-am uitat, iar nervii de atunci s-au topit într-o stare psihică de confort deplin. Conectare non-stop, fibră optică, viteză acceptabilă, server-ul mai pică, dar dup'aia se ridică, articole mai bine documentate pe care le poţi trimite imediat după ce le-ai scris, DC++, adică muzică şi filme la discreţie, blog-uri, dialoguri utile prin e-mail... toate astea la "incredibilul preţ de" patru sute de mii de lei pe lună! Nu mi-aş fi închipuit că un banal cablu, care vine de pe bloc şi pătrunde în intimitatea locuinţei tale printr-o gaură în zid, îţi poate schimba viaţa iremediabil, iar vechea d