* Walter Carlsnaes, Helene Sjursen, Brian White, Contemporary European Foreign Policy, London: Sage, 2005.
Prin anii '70, Henry Kissinger concedia conceptul de politică externă europeană, lansînd celebra butadă că nu ştie ce număr de telefon are "Europa" şi că vechiul său carnet cu referinţele liderilor naţionali europeni este de neînlocuit.
De la gluma acestui moştenitor intelectual al generaţiei Metternich-Talleyrand a trecut ceva vreme şi expansiunea instituţiilor comunitare a afectat în mod semnificativ saloanele diplomaţilor din capitalele continentului. Simplificînd, în 2006, dilema lui Kissinger ar primi o soluţie care este doar parţial mai simplă ca în anii şaptezeci. În astfel de probleme, precum programul nuclear iranian, conflictul israelo-palestinian, jurisdicţia Tribunalului Penal Internaţional, embargoul impus Cubei sau disputele de la Organizaţia Mondială a Comerţului, Departamentul de Stat se poate simţi în relativă siguranţă formînd un singur număr. În ce priveşte "problema irakiană", relaţiile cu Rusia, reforma sistemului de securitate transatlantic sau integrarea europeană a Turciei, carnetul cu numere de telefon al lui Kissinger rămîne de bază. Această bifurcare a politicii externe europene nu este, din păcate, luată în serios în dezbaterea publică din România, cu consecinţe dintre cele mai serioase pentru articularea unui spaţiu de dezbatere sofisticat pe probleme de politică externă. Şi mai grav, discuţia nuanţată este adesea respinsă de unii comentatori, pusă pe seama umorii "relativiste" a vest-europenilor, umoare pe care "noi, esticii", trebuie să o combatem cu "adevărurile simple" ale celor care au văzut neantul.
Încă şi mai săracă la noi este dezbaterea despre cauzele, mecanismele şi robusteţea bifurcării amintite. De ce ţările cele mai atlantiste (Marea Britanie, Irlanda, Olanda) sînt la fel de critice faţă de conflictu