Deci iată-ne din nou în America lui Lars von Trier. Cu alte cuvinte, iată-ne din nou într-un studio amenajat după o logică bizară, selectiv-minimalistă: deşi există maşini şi cai (şi un măgar cu un rol proeminent în mizanscenă), activităţi dintre cele mai simple, ca închisul şi deschisul uşilor, sînt redate prin pantomimă şi efecte sonore, pentru că uşi nu există, şi nici pereţi. O grădină cunoscută sub numele de Grădina Bătrînei Doamne (pentru că aparţinea unei bătrîne doamne) este de fapt o mică porţiune de platou, pe care scrie, cu creta, "Grădina Bătrînei Doamne". În acest spaţiu (reprezentînd, de astă dată, o plantaţie din Alabama anului 1933) intră Grace, eroina filmului precedent al lui von Trier, Dogville, însoţită de tatăl ei şi de armata lui de gangsteri. Grace nu mai e interpretată de Nicole Kidman, ci de Bryce Dallas Howard (nici tatăl nu mai e James Caan, ci Willem Dafoe), dar pare să-şi fi recăpătat - miraculos - bunul samaritanism atît de greu încercat în Dogville, unde, după ce se lăsa martirizată, timp de două ore şi ceva, de toată populaţia unui oraş, ajungea la concluzia că "ochi pentru ochi" i se potriveşte, totuşi, mai bine decît "întoarce şi obrazul celălalt". În fine, cînd îşi dă seama că negrii de pe plantaţie sînt menţinuţi în sclavie (în 1933!), ea se hotărăşte să-i elibereze. Problema e că ei nu par foarte încîntaţi; o privesc cu suspiciune, ba chiar cu reproş - "doamna din înalta societate, care în timpul liber ajută negri amărîţi". De fapt, libertatea e cea care-i sperie şi Grace se hotărăşte să rămînă cu ei (sub protecţia cîtorva gangsteri de-ai lui tăticu') şi să-i educe în teoria şi practica democraţiei americane - atît pe ei, cît şi pe foştii lor stăpîni. Nu ne rămîne decît să ne pregătim (încă o dată) pentru eşecul idealurilor lui Grace şi să interpretăm acest eşec, în funcţie de propriile susceptibilităţi şi parti-pris-uri, ca