Teatrul românesc a început să intre în rîndul lumii!
Am fost în Franţa, într-un loc numit Villeneuve-les-Avignon, la un simpozion european dedicat traducerii, editării şi reprezentării dramaturgiei contemporane - a dramaturgiei franţuzeşti în alte limbi şi în alte ţări, precum şi invers (a altor dramaturgii în franţuzeşte etc.), iniţial, şi deschis, mai nou, în spiritul veritabilei uniuni europene, spre examinarea schimburilor inter-naţionale, independent de "filiera franceză". Dramaturgia românească a fost, clar, vedeta reuniunii, căci lecturile oferite participanţilor spre documentare au inclus nu mai puţin de trei texte (unul de Gianina Cărbunariu şi două de Ştefan Peca) - o cantitate egalată doar de aceea constituind aportul francofonilor nativi. Asta, deşi circulau pe-acolo texte, traducători şi oameni de teatru din Italia, Austria, Belgia, Olanda, Bulgaria, Polonia ş.a.m.d., lăsînd la o parte, desigur, prezenţa masivă a francezilor şi a pieselor lor.
Am fost în Irlanda, la Dublin şi în inima ţării, în comitatul West Meath (ca să dau o indicaţie geografică ceva mai concretă decît "undeva, în Paradis" - dar, hm..., asta e cu totul altă discuţie), într-un schimb de experienţă pe teme de dramaturgie şi organizare teatrală. M-am întîlnit cu o mulţime de oameni de teatru, autori, actori, regizori, secretari literari, conducători de trupe; toţi doreau să vină în România, abia aşteptau să lucreze în teatre româneşti, cu profesionişti ai scenelor româneşti, să citească piese româneşti, să vadă spectacole româneşti...
E bine!, mi-am zis, încîntată (pentru prima oară după mulţi, tare mulţi ani), în avionul care mă aducea, după aproape paisprezece zile de absenţă, la Bucureşti. E bine!
Aici urma să se încheie, de fapt, articolul; desigur, în urma unei dezvoltări mai ample a ideii principale, căci, în cele două ore şi ceva petrecute pe simpaticul ae
