La aproape trei decenii de la moartea străbunicului meu - bunicul mamei, cum ar veni -, am avut, săptămîna trecută, revelaţia faptului că el avea, totuşi, dreptate. Mic şi slăbuţ, cu mustaţă, ochi negri şi vii, deja în vîrstă de peste 80 de ani atunci cînd i-am apărut în familie, dar perfect conştient şi de o mare mobilitate, mare fumător de Carpaţi - într-atît de înrăit încît le-a sudat pînă în dimineaţa morţii -, acest Scarlat Mihalache (pe numele său) era de loc din satul despre care vorbeam săptămîna trecută: Negoi - în Sudul Doljului, sat între deja celebrele inundate Rast şi Bistreţ. Ei bine, acest om spunea în răstimp o vorbă pe care nimeni din juru-i n-a luat-o în seamă; pe care, de fapt, cu greu ai fi luat-o în seamă, pentru că ea avea zeci de înţelesuri (pe vremea comunismului, aproape orice frază putea avea felurite interpretări). Bătrînul Mihalache spunea: Unde a fost apă, tot apă va fi. A tot spus-o pînă în ziua în care, la 94 de ani, a închis ochii - nu din cauza tutunului, nici a inimii, ci pentru că a avut ghinionul să cadă pe nişte scări! Nu era habotnic, nici cîntăreţ în corul bisericii, nici sceptic. Ci doar, mă gîndesc, căpătase un simţ al relativului care-i semnala că există o esenţă, un dat, în funcţie de care se aşază şi reaşază toate. Îşi văzuse copiii mari pe vremea în care călăreţii Căpitanului băteau satele promiţînd o ţară ca soarele de pe cer, îşi văzuse nepoţii şcolari în anii în care alţi călăreţi lipeau pe primării afişe cu Votaţi semnul Soarele! şi, în fine, iată că-şi vedea şi strănepoţii - eu, verii mei - purtînd cravată roşie sub portretul altui astru în devenire - N. Ceauşescu - care-l renegase deja pe Gheorghiu-Dej şi se inspira direct de la Carol al II-lea. Cum să nu devii relativist în aceste condiţii şi să nu crezi că, odată şi-odată, unde-a fost apă tot apă va fi?

Prima lecţie a recentelor inundaţii din Oltenia - ca