În Noaptea Învierii apele au spart digul de la Oltina. Numele comunei constănţene îmi era cunoscut. De Oltina am auzit prima oară în şcoala generală. În cărţile noastre de limba română, specia reportajului era ilustrată prin "Victoria de la Oltina", un text al lui Traian Filip (cred), reporter în vogă pe-atunci. Dacă îmi aduc bine aminte, era vorba chiar despre construcţia unui dig, despre recuperarea agricolă a unor terenuri inundabile etc. Oltina din reportaj era locuită de oameni hotărîţi, conduşi spre modernitate de comunişti. Ideea era că localnicii nu acceptau ajutoare din afară şi voiau să facă totul cu mîna lor - digul, şcoala, primăria, electrificarea. Erau vremuri de construcţie, solidaritate şi voinţă! Eforturile lor aveau să fie încununate de succes, vezi titlul reportajului şi desenul din carte.
N-am fost niciodată la Oltina, dar aşa mi-a rămas în minte. O comunitate a oamenilor hotărîţi şi neodihniţi. Mi-e şi teamă să recitesc reportajul. Aş constata poate că impresiile de mai sus mi-au fost gravate nu de text, ci de profesoara de română sau de contextul epocii, supra-aglomerat de eroisme naive. Fericirea era sufocantă. Vezi şi agasantele lecturi obligatorii din "Bărăgan", "La cea mai înaltă tensiune" sau "Oţelul". Sau "Vi-l prezint pe Baluev!". A doua întîlnire s-a petrecut ani mai tîrziu, cînd a apărut pe piaţă vinul rosé de Oltina. Avea două calităţi - costa puţin şi avea o etichetă colorată. Se zvonea c-ar fi fost "natural", "din struguri", fapt uimitor pentru vremurile în care natura şi naturalul intrau inexorabil în divizia chimiei. Între timp, celebrul reportaj a dispărut din manual, vinul de Oltina a fost înlocuit cu sortimente botezate aiuritor, iar despre dig am auzit acum, de la ştiri. Ceea ce, se ştie, nu e de bine! Căci ştirile nu mai sînt de mult o sursă de informare, ci un semn de avertizare.
De Paşte, însă, am luat lumină
