În memoria lui Jean François Revel

Dacă e mai, e revoluţie! Sau ar fi trebuit să fie, dar n-a fost să iasă! Drept care pot, în fine, în acest început de mai, recunoaşte că am fost o vreme - pe baze livreşti - căzut în admiraţia lui Daniel Cohn-Bendit. Unora le-o fi plăcut Maradona, altora Andrei Bacalu, altora Billy Idol, Che Guevara sau Dan Grecu; mie, dintre personajele reale ale copilăriei, mi-a fost simpatic tocmai Cohn-Bendit!

După cum ştiţi, dle Văcăroiu, respectivul fusese unul - şi oricum cel mai legendar - dintre liderii mişcării studenţeşti pariziene din mai 1968; dacă vreţi, un fel de Marian Munteanu (cel din '90) la pătrat. Nu era întrunire, nu era marş, nu era apariţie în faţa presei în care acest tip gălăgios cu părul roşu să nu fie de faţă - spre bucuria camarazilor săi şi spre neplăcerea politicienilor de atunci ai Franţei, care nu prea-l aveau la inimă. Reporterii şi cameramanii de la televiziunea pariziană îl preţuiau şi ei: era de-ajuns ca el să fie în cadru ca imaginea să intre la Ştiri; avea el un stil de a se strîmba, de a se urca pe băncile din amfiteatrele Sorbonei, un stil de a da din mîini care-l făceau inubliabil. Cînd el trăia aceste momente de glorie mediatică eu aveam puţin peste un an - şi poate tocmai din acest motiv, mai tîrziu, am avut senzaţia stranie că împart ceva cu acest om, că sînt complice cu el în acea poveste cu energii, speranţe şi fantasme care a fost, în Europa dar nu numai, sfîrşitul anilor '60.

În plus, nu numai că Daniel Cohn-Bendit devenea celebru la Paris, în mai '68, dar tot el era unul dintre cei ce scurtau vizita pe care de Gaulle, preşedintele Franţei, o făcea, între 14 şi 18 ale lunii aceleia, la mult prea frecventabilul pe-atunci Ceauşescu, prin Bucureşti şi Craiova via Slatina. Să fii student, să strici programul unei vizite prezidenţiale şi să dai peste cap protocoale - iată isprăvi ce od