Am fost după mulţi ani pe drumul ce leagă Predealul de celebra cabană "Trei Brazi". Peisaj frumos, natură reînviată, zăpadă pe crestele Bucegilor. De-o parte şi de alta au apărut o mulţime de vile şi hoteluri simandicoase, cu steaguri şi inscripţii în mai multe limbi. Gazon stropit automat, geamuri colorate, lemnărie vopsită după ultima modă şi tehnologie (de preţuri n-am întrebat, dar le ştiu pe cele de la Orizont). Înfloreşte turismul, ai zice, şi chiar că aşa ar trebui să fie. Numai de n-ar fi drumul. Adică, asfaltul care s-a contorsionat prin serpentine de parcă ar vrea să curgă la vale, cu gropile lui cu tot, peste care chiar şi maşinile de teren trec foarte încet. Caldarîmul se conformează şi el unui ciclu natural. Refăcut uneori, mai spre toamnă, de mîna omului, tinde primăvara, după dezgheţ, să-şi recapete stadiul original, acela de pietriş şi nisip. Printre mîndrele vile şi hoteluri (făcute probabil de oameni harnici cu iniţiativă) se strecoară aşadar, şerpuit şi ruşinos, opera blîndei şi statornicei noastre administraţii. Aceeaşi veşnică structură în spiritul căreia se face şi pasajul de la aeroportul Otopeni, o lucrare simplă, care se întinde peste cîteva zeci de metri şi peste ani. La fel ca şi podul de pe drumul Tîrgovişte-Bucureşti, întins la rîndu-i, nu atît peste calea ferată, cît peste ani. Ca să nu mai vorbim

. de autostrada fără sfîrşit Bucureşti-Piteşti (se aude acum că şi noua autostradă a Soarelui a fost inundată). În aceste condiţii, nimeni n-ar mai trebui să-şi facă iluzii sau să se bucure de vreo lucrare terminată. Regula e că vine una nouă prin apropiere, cu altă mizerie şi alt disconfort. Cînd şi aceasta se va termina, cea dinainte e deja stricată. Construcţia şi paragina conlucrează într-o bună coaliţie împotriva lucrului finit şi trainic. Mai importante sînt devenirea, tranziţia sau transhumanţa. Orice-i bun se poate pierde înt