* Ascuns / Caché (Franţa-Austria, 2005), de Michael Haneke.

Orice părere vă veţi face despre Ascuns, merită să aveţi în vedere un lucru: în materie de suspans, e puţin probabil să vă mai întîlniţi anul acesta cu ceva atît de simplu, de eficace şi de pur-cinematografic. Începe cu imaginea unei străduţe din Paris, filmate în cadru fix. E un cadru banal, echivalentul unui început de frază gen: "Pe o străduţă din Paris, cum ieşi de pe Rue des Iris..." - deci aştepţi continuarea. Dar ea se lasă aşteptată - cadrul durează şi nu se întîmplă nimic în el. Apoi se întîmplă ceva: imaginea o ia înapoi, ca într-o înregistrare video. Şi se dovedeşte că este o înregistrare video - cineva a filmat străduţa, a filmat o anumită casă şi le-a trimis caseta locatarilor. Din acest moment al filmului, nici un cadru de exterior nu mai pare banal sau neutru; regizorul Michael Haneke ne-a adus aminte de una dintre caracteristicile alarmante ale privirii cinematografice: capacitatea ei de a deveni din obiectivă subiectivă şi invers, fără ca spectatorul să simtă trecerea. Cu alte cuvinte, ai grijă - nu ştii niciodată prin ochii cui priveşti: ai unui povestitor multipremiat sau ai unui voyeur periculos? (La care spectatorii păţiţi cu Haneke ar putea să răspundă: "Care e diferenţa?".) Şi ce vrea voyeurul? Nu ştim. Minute în şir avem senzaţia că privim prin ochii lui, şi tot nu ştim nimic despre el. Asta e o altă calitate neliniştitoare a privirii cinematografice, exploatată la maximum de Haneke: lipsa de transparenţă a persoanei I singular. Încercaţi să vă gîndiţi la un echivalent literar al acestor priviri lungi şi fixe: "Stau pe Rue des Iris şi mă uit la o casă...". Ce-ar putea să facă acest "eu" misterios ca s-o ţină tot aşa pe mai multe pagini (echivalentul minutelor care trec în film), fără să-şi piardă misterul? Nimic. Oricît ar fi de secretos, tot ne-ar dezvălui ceva - despre niv