* Poveşti din L. A. / Crash (SUA, 2005), de Paul Haggis.
A spune despre Crash că e, pur şi simplu, un film despre rasism, e insuficient: afirmaţia nu dă nici o idee despre măsura în care Crash e un film despre rasism. Filmul lui Paul Haggis e în asemenea măsură un film despre rasism, încît face ca alte filme despre rasism (chiar şi ale lui Spike Lee) să pară, de fapt, filme despre alte lucruri (şi doar puţintel despre rasism). În Crash nu există nici o secvenţă - nici o replică - în care să nu fie vorba despre rasism: al albilor faţă de negri, al negrilor faţă de asiatici, al asiaticilor faţă de latinos, al albilor faţă de latinos, al tuturor faţă de arabi. Unii au admirat concentrarea asta. Alţii au găsit-o stridentă, grosolan-moralizatoare. Crash e genul de film american care ia Oscarul. Crash e, totodată, genul de film american pe care criticii europeni îl iau de sus, observîndu-i imediat lipsa de măsură şi de fineţe - seriozitatea hei-rupistă a angajamentului său liberal (în sens american), explicitatea de tip deşt-în-ochi a bunelor sale intenţii - şi preferînd să nu observe că aceste defecte merg mînă în mînă cu marile calităţi ale artei americane: energia, curajul de "a băga mare", ambiţia neînfrînată de a emoţiona. Mă tem că sentimentele noastre de superioritate spun ceva nu despre vulgaritatea cinematografului american, ci despre sterilitatea unei părţi atît de mari din cinematograful european.
Acţiunea se petrece la Los Angeles, în cursul unei singure zile. Tema e anunţată de la început, prin intermediul unuia dintre cele (cel puţin) 12 personaje principale - un poliţist negru (Don Cheadle). În L. A. - spune el - oamenii sînt "mereu ascunşi în spatele oţelului şi al sticlei"; pare să vorbească despre maşini, dar de fapt vorbeşte despre lumi închise, despre grupuri - definite prin rasă şi poziţie socială - care vor să aibă cît mai puţin de-a fa