Îmi asum o aproape dureroasă nostalgie după Iugoslavia şi, în virtutea ei, nici măcar încercînd s-o maschez, am amintit aici, în ultimii ani, filmele lui Kusturica, televiziunile belgrădene ale anilor '80, pe victoriosul Tito şi pe perdantul Miloşevici, basketball-ul lui Cibona Zagreb & Crvena Zvezda Beograd, tenisul lui Goran Ivanisevici, pop-rock-ul cîntat de Bjelo Dugme, Parnja Valjak, Boris i Nocÿna Straja sau Riblja Cÿorba, automobilul Yugo (un fel de Logan pe piaţa occidentală de acum două decenii), Olimpiada de Iarnă Sarajevo '84, fotbalul plavilor, guma de mestecat croată şi - la urmă, dar nu ultimele pe lista preferinţelor mele - inubliabilele, indescriptibilele şi aproape interminabilele picioare ale cîntăreţei sîrboaice Lepa Brena.

Ei bine, praf şi pulbere s-a ales, în doar cîţiva ani, de ţara care făcea posibile în pace şi prosperitate cele de mai sus. Liberalismul comunismului iugoslav s-a topit într-o crîncenă anarhie post-comunistă, naţionalismul tembel a pus stăpînire pe federaţia în care cosmopolitismul luminat era singura religie comună, bogăţia gospodăriilor construite cu bani cîştigaţi în Germania, Austria sau Italia (pe cînd YU era singura firmă socialistă ai cărei cetăţeni nu erau trataţi ca vitele închise-n ţarc) s-a pierdut sub bombe cîte nici măcar Hitler nu aruncase pe-acolo şi sub tiruri de sniper-i mai ucigaşi decît Gestapoul.

Eşecul Iugoslaviei este eşecul unui vis: ideea la început masonică şi permanent intelectuală a unei uniuni libere a slavilor de sud, un fel de stat-esperanto în care etnii şi religii se scuturau de marotele diferenţei şi făceau din asemănări o obsesie. Acum 20 de ani, Iugoslavia era de departe cel mai apropiat de Occident stat socialist şi nu mi-aş fi închipuit vreodată că nu ei ar fi primii care să-şi lege dinarul de moneda europeană, despre care începuse să se vorbească, nu ei ar fi cei pe care NAT