Muncitorii de la Dacia nu sînt liberi să facă alte maşini decît Dacia. Oricîtă creativitate şi imaginaţie ar avea, din mîinile lor nu vor ieşi decît Loganuri. Aşa a decis management-ul. Culmea, Loganurile de azi sînt la fel ca şi cele de ieri: aceeaşi lungime, acelaşi motor, aceleaşi oglinzi retrovizoare. Aşa a decis acelaşi management, din simplul motiv că publicul vrea să cumpere aceeaşi maşină (în plus, e şi mai ieftin s-o faci la fel). Cu toate aceste îngrădiri serioase ale libertăţii de creaţie, nu există nici o Ligă Auto, Organizaţie pentru Drepturile Strungarului, Federaţie Naţională a Sculerilor sau Club al Muncitorilor la Şaibă care să protesteze. Iar muncitorii par mulţumiţi cu situaţia creată: fac maşini pe care oamenii le cumpără.

Să luăm însă cazul presei, o altă industrie naţională. Ea face ziare şi reviste şi televiziuni pe care oamenii de asemenea le cumpără. Ziarul de azi e la fel cu cel de ieri, televiziunea începe ştirile la aceeaşi oră în fiecare zi, iar meniul e fix, indiferent ce produce realitatea: emoţie şi adrenalină. În sfîrşit, Andreea Marin e la fel de emoţionată în fiecare săptămînă. Presa înghite bani şi informaţie şi scoate la capătul liniei de producţie marfă audio-vizuală. Proaspătă acum, veche o secundă mai tîrziu, aşa că trebuie s-o dăm repede! Cu toate astea, nimeni nu pare să accepte că presa are vreo legătură cu banii, investiţiile, cash-flow-ul şi dividendele. Presa are o misiune morală: să scoată diavolul din societate. Bizar, nu poate să facă treaba asta dacă nu adună în fiecare zi destui ochiul-dracului, adică bani. Cum se împacă aceste două posturi?

Cu multă ipocrizie, dacă mă întrebaţi pe mine. Presa e singura industrie din lumea asta care se ruşinează cu postura ei de creatoare de cifră de afaceri. Săptămîna asta, odată cu anunţul că Vîntu a cumpărat Caţavencu, ONG-urile au redeschis discuţia despre concentr