La începutul deceniului trecut, ideea de teatru de proiecte a stîrnit numeroase controverse. Îmbrăţişat cu entuziasm de unii, ca formulă menită să genereze un teatru capabil a redeştepta apetitul interogativ în spectatorul obişnuit să fie alimentat cu răspunsuri de-a gata, el a fost respins cu vehemenţă de... ceilalţi. Între timp, proiectul şi-a demonstrat utilitatea în toate domeniile exprimării artistice. Iniţiat şi elaborat în afara graniţelor, automatismelor, închistărilor de tot felul (administrative, mentale, de limbaj etc.) specifice cadrului instituţionalizat, proiectul cultural a cucerit, în ciuda numeroaselor obstacole, din ce în ce mai mult teren. Atît de mult încît, astăzi, sintagma a ajuns un fel de tic verbal. Tot mai mulţi sînt, de pildă, regizorii care, întrebaţi ce mai lucrează, răspund că fac un proiect (!) la cutare sau cutare teatru de stat, din provincie sau din capitală, referindu-se strict la o producţie normală într-o instituţie de repertoriu.

Dincolo de evoluţia termenului în sine, proiectul - fie că e vorba de teatru, dans, instalaţie, performance, ori de forme complexe, înglobînd varii limbaje - permite, ori chiar somează la deschideri utile, atît spre mentalul şi sensibilitatea omului de azi, cît şi în relaţia dintre arte - ce fac ca exprimarea artistică în general să se "updateze", alimentînd apoi şi instituţiile care, prin specificul lor, nu lucrează pe proiecte.

Marele merit al proiectului cultural constă în faptul că se dezvoltă în afara oricăror constrîngeri (mai puţin a celor materiale, fireşte), cultivînd un grad net superior de libertate în gîndire, simţire, exprimare. În teatru, de pildă, el face posibile distribuţii ideale: nefiind obligat să se limiteze la o trupă sau alta, regizorul unui proiect teatral îşi poate alege actorii cei mai potriviţi, fie că e vorba de nume mari din teatrele naţionale sau de stat, fie