Printre multe altele, literatura SF şi fantasy a fost acuzată, de-a lungul timpului, că ar fi: o copie ratată a beletristicii; un produs care-şi cîştigă legitimitatea doar dacă reuşeşte să intre în zona de influenţă a unei specii acceptate de establishment-ul literar; un gen "rece", care se adresează în special capacităţii speculative; un soi de compus chimic care distruge puritatea literaturii, prin acţiunea corozivă a tehnologiei; un produs asociat disciplinelor oculte contemporane (de la ozenistică, la parapsihologie); un dispozitiv subversiv, care anihilează literatura; o suburbie a fantasticului şi a basmului.
Aceste prejudecăţi erau înşiruite şi combătute de Cristian Tudor Popescu într-o excelentă introducere la o antologie SF, pe vremea cînd jurnalistul în trening şi adidaşi se ocupa, încă, de science fiction. Personal, nu compătimesc soarta de văr sărac, de la ţară, a SF-ului, care nu are nevoie de permisiunea establishment-ului pentru a-şi etala temele specifice şi originale, seriile valoroase şi autorii de prim rang, iar în privinţa emoţiei, de la Fundaţia lui Asimov şi Sfîrşitul copilăriei al lui Arthur C. Clarke, la Alien şi Războiul stelelor, ficţiunile speculative o exploatează cu talent şi/sau metodă. Ideea că science fiction-ul şi, în special, fantasy-ul ar fi suburbii ale basmului este însă destul de răspîndită şi, aparent, nu lipsită de temei.
Doi autori, Franz Rottensteiner şi John Sladeck, citaţi de Florin Manolescu în studiul său din 1980, Literatura SF (din păcate, una dintre foarte puţinele cărţi de la noi dedicate subiectului!), consideră că, la fel ca în cazul basmului, se poate constitui o listă cu situaţiile stereotipe ale science fiction-ului. Modelul ar fi Vladimir Propp, cu Morfologia basmului, iar ideea celor doi este că s-ar putea întrevedea un tip structural unic, o singură fabulă-arhetip a literaturii SF. Iată cîtev