Cînd eşti om mare, cel mai naşpa este că mereu te cheamă careva să descurci mizeriile, ale tale sau ale altora. În timp ce te străduieşti să cureţi, faci alte şi alte mizerii. La un moment dat, apar atîtea mizerii încît ai nevoie de alţi oameni mari, unii mai competenţi, care să le cureţe. Adulţii competenţi sînt un mit, dar chiar dacă ar fi să admitem pentru o clipă că ei există soluţia lor la mizeriile tale este să facă totul atît de greu de înţeles încît tu să te simţi de-a dreptul neajutorat. Cînd toţi ajung să se simtă neajutoraţi, inexistenţii adulţi competenţi, care pot să fie sau nu părinţi, purced la a face două lucruri: să te priveze de iniţiativă şi să te încuie într-un paradox atît de complex încît să nu mai ieşi de-acolo niciodată. Simţămîntul că eşti neajutorat şi prins în capcană poate fi o stare normală a oricărui adult mediu aflat în custodia altui adult, dar n-are nici un haz, pentru că îi lipseşte inocenţa.

De aceea vin şi spun, precum Iisus: lăsaţi copiii să vină la mine. Mizeriile lor sînt pe înţelesul tuturor: unt de arahide şi muci, ketchup şi sînge, să te joci periculos de aproape de marginea străzii, să intri în contact fizic cu prietenii de joacă pînă cînd ţi se învîrte capul, să iei o partidă de fotbal suficient de în serios ca să plîngi pentru ea. Din nefericire, cînd oamenii mari fac apel la copii ca să le rezolve aceştia mizeriile, copiii trebuie să crească repede şi să devină nişte adulţi mici şi ticăloşi încă înainte de a-şi fi epuizat şansa de a avea o copilărie.

Haideţi acum să aruncăm o privire globală asupra vîrstei adulte. Adulţii au nenorocit planeta cu emisiile lor de carbon care fac ca pămîntul să devină prea cald. Adulţii şi-au transformat momentele întîmplătoare de euforie în război şi s-au măcelărit unii pe alţii pînă cînd au căzut laţi de oboseală. Războaiele nu sînt niciodată stîrnite de oameni bolnavi şi