- cu simpatie, fără menajamente -
Se discută mult în ultimii ani despre integrarea socială a ţiganilor. Nu necesitatea imperioasă a acestui demers este pusă în discuţie, ci modalităţile în care el se poate concretiza. Majoritatea soluţiilor propuse sînt "soft" şi oscilează între încurajarea emancipării elitelor ţigăneşti şi finanţarea unor proiecte menite să modifice, cu timpul, felul în care majoritatea ţiganilor se raportează la civilizaţie şi, în particular, la societatea românească. Cauza acestor abordări ezitante - nu întru totul utile şi cu efect doar pe termen lung, cînd problema se pune acum, stringent - o constituie, alături de insuficienta capacitate administrativă şi de lipsa de viziune a dirigenţilor noştri, de notorietate deja, şi teama că măsurile mai energice ar putea da naştere la acuzaţii de discriminare.
Parcursul aderării României la Uniunea Europeană a fost încă de la început jalonat de criteriile politice şi economice stabilite, în 1993, la Copenhaga. Recunoscînd apartenenţa geografică a României la Europa şi concordanţa între dorinţa noastră de aderare la Uniunea Europeană şi capacitatea de absorbţie a acestei organizaţii, statele membre UE au condiţionat totuşi finalizarea acestui proces de îndeplinirea, de către România (şi de celelalte state candidate), a unei serii de criterii politice şi economice. Realizarea acestor criterii urma să conducă la finalizarea negocierilor de aderare şi, implicit, la importante schimbări de mentalitate în rîndul românilor. Procedeul a fost unul de succes. Sub ameninţarea sancţiunii (neaderarea României la UE), din mimetism şi cu speranţa creşterii nivelului de trai, societatea românească a început să se reformeze. Probabil că puţine din schimbările în bine, la care am fost martori în ultimul deceniu, ar fi avut loc în absenţa unei monitorizări riguroase din partea Comisiei Europene. Forma a în
