Stereotipurile negative referitoare la ţigani ocupă de multă vreme sistemul nostru de reprezentări. Că la sfîrşitul veacului al XVIII-lea, I.Budai Deleanu, de pildă, într-o epopee întîrziată şi parodică, face din ţigani un obiect de deriziune (chiar dacă "prin ţigani se înţeleg şi alţii") nu e un fapt lipsit de relevanţă pentru istoria mentalităţilor în spaţiul cultural romînesc. Deşi alegoria care foloseşte "masca ţiganilor" nu este cu nimic mai presus decît măştile animaliere ale fabuliştilor şi deloc măgulitoare, ea este privită cu amuzament şi subînţeleasă îngăduinţă atît de autor, cît şi de cititori. Scenarii similare în care ţiganii sînt transformaţi din principiu în personaje negative prototipice (ca şi evreii) întîlnim şi în "ţiganiadele" de zi cu zi, aşa cum a reieşit din mai multe monitorizări făcute în mass-media în ultimii ani. Dacă în cazul evreilor respingerea era alimentată mai ales de intoleranţa religioasă şi de rivalităţi economice (respingerea "evreului cămătar, comerciant sau cîrciumar"), în ceea ce-i priveşte pe romi, deprecierea etnică se conjugă cu stigmatizarea socială, din pricina îndelungatului statut de robi (secolele XIV-XIX) şi de marginalizaţi, pe care l-au avut aceşti minoritari de-a lungul timpului.

Urmele lăsate de prejudecata etnică şi socială asupra limbii române sînt, în ceea ce-i priveşte pe ţigani, consistente. În comparaţie cu multe alte limbi europene, ne surprinde nu atît numărul cuvintelor şi al expresiilor sau imagistica în sine, cît persistenţa şi longevitatea clişeelor utilizate în construirea alterităţii negative. Etnonimul ţigan, provenit în română din greaca bizantină prin intermediar bulgar, se depreciase deja în Evul Mediu din cauze sociale, ajungînd să fie sinonim cu cel de rob, în vreme ce sensul etnic trecuse în plan secund. La acesta se adaugă în timp numeroase sensuri depreciative ce reflectă perpecti