Ma asteptam ca moartea lui Gica Petrescu sa scoata bucuresteanul in strada asa cum s-a intamplat la plecarea Mariei Tanase ori a Ilenei Sararoiu. Mai tusata a fost lumea artistica, legata probabil emotional de cel ce s-a confundat pana la un punct cu secolul XX, decat omul obisnuit care s-a nascut cu cantecele lui Gica, a copilarit in atmosfera cantecelor sale, a iubit si a suspinat odata cu cantecele lui, a ras un sprit acompaniat de cantecele sale. Despartirea de secolul XX este mai clara si mai ferma decat ar crede-o multi dintre noi. Pentru ca, in fond, lumea moare cu oamenii ei mai intai si mai apoi cu amintirile noastre despre ei.

Eteroclit, contrastant, adulat si dispretuit, ici ivindu-ti atmosfera italiana, dincolo imagine selenara, delectandu-se in interminabile discutii despre tot ceea ce ar putea sa-i strice farmecul arhaic (disparitia salciilor de pe malurile Dambovitei o data cu mizeria ce curgea pe ea, cartierul de ceferisti si farmecul liniilor de tren impinse pana in buricul targului), aruncandu-ti in fata ultimul racnet in materie de masini, dar pe rotile carora nu se sfiesc sa se pise cainii vagabonzi, loc de pierzanie si de mariri la care dau toti navala, Bucurestiul are un trecut fascinant si un viitor fara nici o istorie. Caci va curge multa apa pe Dambovita pana cand fier-betonul, sticla si termopanul vor asigura calatorului un confort psihic in plimbari visatoare de jur-imprejurul Casei Poporului, al Catedralei Mantuirii Neamului si al sulelor infipte langa CEC, pe langa Primaverii, alaturi de Catedrala Sfantul Iosif sau mai stiu eu pe unde. La fel de adevarat este ca nepotii nu vor gandi nostalgic punandu-si pe videotelefon sau mai stiu eu pe ce minune a tehnicii melodiile noastre de azi cantate de dive cu sani apocaliptici si de divi ambisex. Sau, mai stii, poate ca undeva, departe in timp, ceea ce azi, mie cel putin, mi se pa