Din cat mi se pare, in Vest oamenii cred nestramutat in puterea cetateanului de a schimba ceva in societatea/lumea in care traieste. Aceasta credinta a stat, printre altele, la baza deciziei lui Rachel Corrie, o americanca de 23 de ani, care, in ianuarie 2003, si-a lasat in urma viata confortabila din Olympia, Washington, pentru a pleca in Gaza si a se alatura unei organizatii de voluntari - International Solidarity Movement -, in incercarea de a ajuta din punct de vedere social si uman familiile de palestinieni de acolo. Aceeasi credinta, amestecata cu idealismul varstei (poate, si cu putin fanatism?), a facut-o pe Rachel ca, in martie 2003, sa se aseze in genunchi intre o casa palestiniana in curs de demolare si un buldozer israelian.

Buldozerul nu s-a oprit (poate nu a vazut-o?), a inaintat spre ea un metru, doi, zece si tot nu s-a oprit: a inghitit-o sub senile si sub gramada de pamant pe care o iscase, i-a strivit intreg corpul, cu sira spinarii si plamani. Dupa moartea aproape instantanee a lui Rachel, tot credinta in schimbare - sociala, politica, personala - i-a facut pe parintii ei sa dea publicitatii schimbul de e-mail-uri dintre fiica lor si ei, rude, prieteni, petrecut de-a lungul sederii fetei in Israel. Cu siguranta, aceeasi credinta ca lupta (cu morile de vant?) pentru un ideal se va solda cu o izbanda i-a insufletit pe redactorul de la The Guardian, Katharine Viner, si pe actorul Alan Rickman (cunoscut mai ales pentru rolurile din Love, Actually si Harry Potter) ca in 2005 sa dramatizeze jurnalul si epistolele americancei si, respectiv, sa le puna in scena sub forma de one-woman-show cu titlul Ma numesc Rachel Corrie (My Name is Rachel Corrie), la Royal Court Theatre, cu Megan Dodds in rolul titular.

Pentru cine este interesat de viata si moartea tinerei, Internetul geme de informatii, fotografii, opinii pro si contra, majoritat