Se spune, adesea, că, deşi situaţia generală e proastă, lumea (românii) se descurcă. În realitate, e exact pe dos: pentru că lumea (românii) se descurcă, situaţia generală este şi rămîne proastă. Cînd te descurci, nu vrei să schimbi nimic, n-ai timp şi n-ai chef de "reformă". Iei realitatea drept ceea ce este şi cauţi, înăuntrul acestui dat soluţii de acomodare lucrativă. De descurcat, ne descurcam şi pe vremea lui Ceauşescu. Abia cînd, într-un tîrziu, am abandonat nenumăratele strategii ale descurcărelii, am putut ieşi în stradă pentru a schimba lucrurile. Abia cînd nu ne-am mai descurcat am ieşit din încurcătură. Arta de a te descurca e rezultatul unei întregi filozofii de viaţă şi al unei străvechi concepţii despre lume. Prima presupoziţie a acestui mod de a gîndi e că realul, realul istoric mai cu seamă, cel în care sîntem condamnaţi să trăim, este încurcat. Ne mişcăm într-un univers al iţelor confuze, al ţesăturilor indescifrabile. Legile sînt încurcate şi se tot încurcă, relaţiile dintre oameni sînt complicate, pline de dedesubturi şi de manevre interesate, instituţiile se încurcă unele pe altele, gesturile simple şi nevoile curente se exprimă şi se rezolvă pe căi întortocheate. Ceea ce într-un context ordonat îşi găseşte soluţia în chip transparent şi geometric pretinde, în extrema încurcătură a contextului autohton, ingeniozităţi sibilinice, de fiecare clipă. Trebuie să o iei pe ocolite, sau pe scurtătură, să te scarpini cu mîna stîngă la urechea dreaptă, să nu ştie stînga ce face dreapta, să te strecori, să fentezi, să trişezi. Treaba fiind, de regulă, încurcată, nu-ţi rămîne decît ori să devii un "încurcă-lume", ori să te descurci cu orice preţ. Altfel, ai încurcat-o! A te descurca înseamnă a avea tupeu, o totală lipsă de prejudecăţi şi abilitatea de a domestici imprevizibilul. Descurcăreţul ştie să rişte, acceptă să meargă pe căi nebătătorite şi nu se