Beau o bere la o terasă din Bonn. E cald, e bine, berea e rece. De jur împrejur, studenţi care beau şi ei, natural, bere. Pe drum, în avion, am citit un număr mai vechi din The Economist, aşa că, acum, stau şi cuget. Sau doar stau.

Primo tempo

Dacă aş avea mulţi bani, aş cumpăra bere din aia scumpă, belgiană, de import. Habar nu am cît e de bună, dar e scumpă, aşa că trebuie să fie şi bună. Din diurnă, îmi permit doar un draft popular, german. Dacă strîng şi diurna de mîine, am de o "belgiană". Cad la pace cu mine însumi, în loc de două nemţeşti, iau una cu nume de mînăstire. Îmi zic: iaca aşa merge cu economia de piaţă. Dacă îmi place berea scumpă, o să mai iau una, în caz că îmi permit. Astfel ajung la necesarul compromis între ce vreau şi ce pot şi beau cea mai bună bere potrivită portofelului. În funcţie de cîţi băutori sînt pe fiecare categorie, unii producători de bere prosperă, iar alţii dau faliment. Tot filosofînd grele gînduri, mă uit primprejur şi bag de seamă cetele de studenţi. Unii pe la filologie, alţii la inginerie. De ce sînt mai mulţi tineri la studii economice decît la chirurgie? Răspunsul e simplu: piaţa forţei de muncă are nevoie de mult mai mulţi contabili decît de neurochirurgi. Pînă aici e clar. Ce mă fac însă dacă vreau musai să mă fac "maschinenbauingenieur" (echivalentul nemţesc al TCM-ului meu)? Am de ales între mai multe oferte, ca în cazul berii? Păi, nu prea. În Europa continentală, încerc întîi la o facultate de stat. Cele particulare nu sînt extraordinar de bine văzute. La ei, ca şi la noi, faci şcoala pe bani, dacă nu ai fost în stare să intri la cea de stat. Profesorii buni nu sînt destui nici pentru facultăţile mari, de unde să mai fie pentru cele noi, particulare? Asta în primul rînd. În al doilea, dacă încep şcoala (se presupune că am luat examenul) şi, după unu-două semestre îmi dau seama că profesorul de analiză