Aşa cum am explicat şi acum cîteva luni, cînd am produs primul episod al "serialului", ideea şi titlul lui sînt împrumutate din Joia dulce de John Steinbeck (o carte care stă la căpătîiul meu, metaforic vorbind, de vreo trei decenii) şi funcţionează, ca şi în roman, pe post de interludiu: cînd ai obosit să tot vorbeşti despre lucruri serioase (ori cînd nu mai ai idei serioase), te apuci să înşiri cîte în lună şi-n stele - să baţi cîmpii, adică; dar, pentru a nu-l obliga pe cititor să înghită digresiunile tale, îl previi din capul locului că va avea parte nu de consideraţiuni pertinente şi judecăţi profunde, ci de fleacuri, divagaţii, aiureli, pe care, dacă doreşte, le poate lăsa liniştit deoparte. Desigur, metoda păcătuieşte prin onestitate excesivă: dacă toţi autorii ar proceda aşa, trei sferturi din ceea ce s-a scris - dar, mai ales, se scrie - în lume ar rămîne, probabil, necitit. (Cu ce efecte salutare, nu mai e nevoie să precizez.) Aşadar, să batem cîmpii. Una dintre expresiile cu foarte largă circulaţie în teatru este "Actorii sînt nişte copii mari". Evident, cei care o folosesc în primul rînd, de cum li se iveşte ocazia (ba chiar fără nici o ocazie), sînt actorii înşişi. Asta vrea să însemne că, la fel ca şi copiii, ei sînt scutiţi să spună sau să facă lucruri cu sens, ori, după ce le spun sau le fac, sînt scutiţi să suporte consecinţele. Altfel zis, un actor poate fi, la repetiţii sau în relaţiile sociale curente, nepunctual, neserios, năbădăios, fără ca regizorul, directorul şi restul lumii să aibă dreptul moral de a-l trage la răspundere. (Te pui la mintea copilului?!) Pe de altă parte, el, actorul, are - prin Constituţie, ca să spunem aşa - dreptul, sau chiar datoria, de a aştepta compătimire, simpatie, dragoste pentru cel mai mic neajuns care i se întîmplă pe scenă sau în afara ei; şi asta, din partea oricui: regizor, director, dramaturg, critic, res