● Vama Veche, Fericire în rate, Agenţia De Vise, 2006.

E clar: undeva s-a produs un scurtcircuit. Poate de unde a început să se ducă buhul că există un loc lăsat de izbelişte de furia cotropitoare şi fără scrupule a mulţimilor. Sau de la poveştile cu iz nonconformist despre cai din reclama Marlboro, boemă tihnită sau săruturi galeşe după ureche. Sau de la acel sictir bine temperat cu armonii romanţate, asemănător unei mări de culoare incertă, cu epavă, ceva alge şi foarte mulţi nudişti. În orice caz, Vama Veche s-a schimbat atunci cînd au început să circule din ce în ce mai multe legende care descriau totul ca pe un al doilea Avalon. Iar odată cu legendele apar şi oamenii, printr-un proces oarecum identic celui prin care fluturii de noapte sînt atraşi de lumina felinarelor. Iar cu oamenii, e lucru ştiut, lucrurile nu mai pot rămîne aceleaşi, se schimbă şi se transformă într-atît încît ajung să arate doar ca o copie palidă, din ce în ce mai ştearsă, a imaginii din trecut. Acolo unde, odinioară, existau nudişti de dragul nudismului, discuţii de dragul discuţiilor şi Pink Floyd de dragul lui Roger Waters, situaţia s-a schimbat simţitor, în sensul în care acum există nudism de dragul nudiştilor şi discuţii pentru că aşa cere eticheta locului. Un fel de Pink Floyd de dragul lui David Gilmour. Şi poate că n-o fi fost niciodată Vama Veche raiul de pe pămînt, dar, cu siguranţă, seva autentică din acel tren accelerat care pleca în cinci minute de la linia cinci s-a pervertit de la vagoanele încărcate pînă la refuz, ca să ajungă în cele din urmă pe o plajă cu mult prea multe corturi, sticle de plastic şi lume dispusă să se bucure fără să ştie foarte bine de ce. În termeni generali, întotdeauna preţioşi şi pompoşi, s-a pierdut puritatea de la început. În termeni muzicali, fără trimiteri la plaje de la Marea Neagră, s-a pierdut pianul. Şi nu că acest pian n-ar mai fi d