Unul dintre cele mai nesuferite imperative puse în faţa scriitorilor - şi a scriitorilor de teatru cu deosebire - pe vremea socialismului multilateral dezvoltat (deplîns atît de tandru, astăzi, de mulţi burghezi îndureraţi), era acela al actualităţii fierbinţi. Ofiţerii gîndirii corecte de la Direcţia Teatre din Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste (unui contingent relativ simpatic şi instruit îi luase locul, pe la mijlocul anilor 1980, o legiune de hahalere semidocte şi agresive, care au devenit după ’90 întreprinzători prosperi) le cereau dramaturgilor să scrie şi teatrelor să monteze mai ales "piese de actualitate". Prin "actualitate" se înţelegea un soi de suprafaţă idilică placată pe realitatea întunecată (inclusiv la propriu - mai ţineţi minte stingerea obligatorie dintre orele 6 şi 8 seara, cînd, iarna, tot ce puteai face era să vorbeşti la telefon?), un fel de poveste cu zîne în care zmeii deveneau pînă la sfîrşit Feţi-Frumoşi şi în care sfîrşitul însuşi era, obligatoriu, happy. Cine scria altfel sau despre altceva nu era nici arestat, nici ucis şi nici măcar pus oficial la zid ori la index. (Să mai spună cineva că era prost Ceauşescu...) Pur şi simplu, nu prea era jucat. În mod interesant, după un scurt interval de adunare a forţelor risipite în haosul libertăţii absolute, imediat după 1990, obsesia actualităţii cu orice preţ a reînviat cu succes în zilele noastre. În lipsa funcţionarilor ideologici, misiunea nobilă de a le spune dramaturgilor ce să scrie şi teatrelor ce să joace a fost preluată de critici şi (noutate absolută) de regizori, care, de ceva timp de-acum, fac legea repertorială în instituţiile de spectacol. Atîta doar că datele problemei s-au inversat. Astăzi, actualitate înseamnă nu istorioare roze, ci liturghii negre unde nici personajele pozitive nu sînt, de fapt, chiar pozitive pînă la sfîrşit (dacă supravieţuiesc pînă la sfîrşi