Oare ce-l face pe un individ să persiste în greşeală? Pedeapsa, fie că este vorba de bătaie, puşcărie sau amendă, îl determină să-şi controleze comportamentul? Sau năravul din fire n-are lecuire? Şi, odată pornit pe o anumită cale, drum de întoarcere nu mai există?
La 1 septembrie 1798, Vasile, fiul lui Mişul simigiul, ajunge pentru a nu-ştiu-cîta-oară la puşcărie. De fapt, ultimii şapte ani şi i-a petrecut mai mult înăuntru decît afară, speriindu-şi soţia cu nenumăratele fărădelegi comise una după alta, cu îndrăzneală şi fără nici un fel de remuşcare. De şapte ani - povesteşte Maria - Vasile, "avînd patima blestemăţiilor", a îngrozit toată mahalaua umblînd cu pistolul şi puşca la brîu, ameninţînd, jefuind şi înşelînd pe toată lumea. Mai întîi s-ar fi "atins de lucrurile domneşti" şi-a fost pedepsit cu "puşcăria şi ocna". Apoi de "cele bisericeşti" şi, cum era şi firesc, odată prins, ajunge din nou la ocnă. Dar perseverent, Vasile obţine iertarea şi-şi promite probabil să nu se mai lase atît de uşor în mîinile zapciilor. Şi, aventurile încep...
Sub Alexandru Moruzi (1793-1796), Vasile, "numindu-se că e diacon" fără a fi însă "hirotonisit", şi-a pus patrafir de gît, barba o avea deja, potcap pe cap şi mătănii în mîini, şi s-a apucat să oficieze slujbe pe la diferite biserici. Într-o seară a citit Sfînta Liturghie la biserica din mahalaua Silvestrului, în altă seară "s-au cutezat" de a ţinut slujba de vecernie la biserica de la Curtea Veche. Preoţii s-au speriat şi l-au dat pe mîna armăşeilor. Ridicat la gros, Vasile este certat cu bătaie şi scos afară din politia Bucureştiului. Dar asta nu-l împiedică să-şi vadă de ale lui treburi.
Ajuns în satele din judeţul Ilfov, şi-a suflecat mînecile şi-a trecut la înşelat, minţind cu seninătate, falsificînd răvaşe şi zapise, plastografiind peceţi, pretinzînd că este trimis domnesc, îmbrăcînd haina slujitor
