Mecanismul folosit timp de 16 ani, in care inflatia a tinut loc de productivitate si de competitivitate, s-a uzat. Acum trebuie inlocuit. Nu avem decat o sansa: parasirea iluziei ca se poate trai din exceptii. Solutia e limpede: fara inflatie, cu concurenta la sange si cu promovarea bataliei pentru a fabrica si a vinde. .. pe bani. Asa e in toata lumea. Asa trebuie sa fie si la noi.
Sa recapitulam. Mai intai a fost speranta. Cel mai prost dintre sfetnici. Asta se intampla exact acum 16 ani, in toamna lui '90. Ultimul anotimp de dinaintea trecerii la liberalizarea preturilor. Apoi, treptat, fiindca visele intarziau sa se implineasca, speranta a cedat locul fatalismului. O mare parte a populatiei a inceput sa creada ca nu mai are rost sa astepte schimbari, pentru ca ele nu vor veni. Si a incetinit motoarele.
Mersul lucrurilor in economie, in anii '90 n-a fost de natura sa-i redea populatiei speranta pierduta. Romanii au primit tot mai multi bani, dar cu ei n-au putut sa cumpere mai multe marfuri. Au cumparat tot mai putine marfuri. Inflatia a devenit o bariera in calea consumului. Sondajele au inceput sa arate ca populatia se teme de inflatie mai mult decat de somaj.
A ajuns sa fie chiar obsesiva teama de cresterea generalizata a preturilor si tarifelor. Dar nici autoritatile, nici populatia n-au inteles ca inflatia galopeaza mai ales atunci cand se restrange oferta de produse si servicii. Nu e un paradox: restrangerea consumului provoaca inflatie. Daca pe piata ar fi fost mai multe servicii, mai multe bunuri, deci mai multa munca performanta, am fi avut mai putina inflatie.
Loviti de inflatie, romanii au dat uitarii cozile de la magazinele alimentare, frigul din case, duminicile lucratoare, salariile amputate de dinainte de decembrie '89. Raul
de-atunci a ramas doar o amintire. Tot mai mult estompata. Raul tranzitiei era istorie traita
