27 septembrie. Ora 10,30.
Sommet-ul din Dorobanţi
Pe bulevard era linişte şi încă nu începuse să plouă, dar cerul nu prevestea nimic bun. De fapt, la o privire mai atentă, ai fi putut constata că este mai liniştit ca de obicei. În afară de magazinul simbolic intitulat "Le Sommet" (da, există şi aşa ceva, se găseşte pe colţul Liceului Caragiale şi are de vînzare pantofi şi alte accesorii mai mult sau mai puţin francofone) şi de cîteva bannere colorate, nimic nu părea să vestească sărbătoarea care ni se tot promisese prin oraş în Zilele Francofoniei, pentru a ne mai îndulci supărarea că ni se închide Calea Victoriei. M-am urcat în 131, am găsit loc pe scaun din prima şi am pornit.
Ora 11,00. Francofonia trece, De Gaulle şi acordeoniştii rămîn
La intrarea în Herăstrău, mă aştepta De Gaulle, în chip de statuie proaspăt inaugurată cu o zi în urmă, şi cîţiva proprietari de căţei puşi pe plimbare, care nu păreau deloc impresionaţi de compania celebră şi impunătoare în care se aflau. Ba chiar, erau de părere că "prea mult se cheltuie cu statuile-astea, de parcă n-am avea şi altele pe cap. N-ajungea Năstureluâ din mijlocul pieţei?". Cum Năstureluâ în cauză n-avea nimic de declarat în apărarea sa, iar De Gaulle nu părea să ia în seamă cîrcotelile unora, preocupat fiind să coboare treapta de bronz pe care părintele său spiritual (sculptorul Mircea Spătaru) îi hărăzise s-o coboare de-acum şi pururea, am plecat mai departe, nu înainte de a înregistra părerea unei doamne: "Francofonia trece, statuia rămîne!". În această notă optimistă, nemaipunînd la socoteală vestea că s-a dat în sfîrşit undă verde la integrare, ajung în staţia de autobuz de la Aviatorilor (staţie ce poartă denumirea proaspetei statui), în faţa uneia dintre multele clădiri tip zgîrie-nori-din-sticlă care au apărut peste noapte pe acolo. Oameni mai puţini ca de obicei, nici mai ves
