Săptămîna asta, bărbaţii din România au rămas fără unul dintre subiectele preferate de discuţie: armata. Petrecerile, botezurile, nunţile, călătoriile cu trenul ne vor fi mai sărace fără eterna întrebare: "unde ai făcut armata?" şi continuări în genul: "Era un caporal, unu’ Dinu din Craiova...". Vom avea ceva prelungire, la modul: "Ăştia de azi nu mai sînteţi bărbaţi, bă!". Alături de treptata dispariţie a acelui fel de Dacie pe care ţi-o repari singur în faţa blocului, trecerea armatei la profesionişti este şi ea un semn al vremurilor. Iar nostalgia pentru "armata care te face bărbat" e o formă de nostalgie pentru tinereţea trecută. Dacă stai să analizezi poveştile în sine, sînt pline de brutalităţi, umilinţe, gradaţi săriţi de pe fix sau exerciţii periculoase inutile. Dar toate sînt povestite cu un soi de nostalgie: "eram tineri...".

Sînt curios dacă peste 10 ani, fără contactul universal şi direct cu ea (ca recrut sau ca membru al familiei), armata va păstra cota de încredere şi imaginea bună de acum. E paradoxal că încrederea în instituţie a rămas înaltă, indiferentă parcă la realităţile trăite de oameni pe propria piele. Am analizat aici un sondaj în care populaţia spunea că a dat cel mai des mită la doctori, dar nu includea sistemul medical în topul instituţiilor corupte. O explicaţie ar fi putut fi sentimentul că nu e vorba de corupţie, e doar un schimb personal cu medicul. Ceva similar pare a se întîmpla şi cu armata. Sînt curios cîţi români chiar nu ştiu de mecanismul de fentare a încorporării prin corupţie, cel mai adesea prin obţinerea unui certificat medical. Exista un adevărat mercurial al şpăgii, în funcţie de boală. Deşi toată lumea avea pe cineva în familie care scăpase astfel de armata "obligatorie" sau doar ştia de asemenea cazuri, nici armata nu apare pe lista instituţiilor corupte. S-ar părea că a funcţionat o logică a fatalităţii: ar