Un nou serial de succes, difuzat de televiziunea americană din toamna lui 2006, e intitulat Studio 60. El conţine toate stereotipiile politically correctness-ului de după 9/11 şi vorbeşte despre viaţa unui studio de televiziune scăpat de la faliment de un grup de tineri, creativi şi dinamici; apar obişnuitele complicaţii sentimentale ale celor care - ca să parafrazez - make big money, not love. Adică, un fel de Friends revisited.

Într-unul din primele episoade, un membru de culoare - singurul - din "echipa creativă" a studioului îi propune producătorului-şef să meargă împreună într-o suburbie, să vadă un comic negru, autor al propriilor scheciuri, despre care a auzit numai de bine. Urmează un dialog de genul: "De ce nu ai decît albi în echipă, deşi pretinzi că nu faci discriminare", albii fac glume despre negrii care nu îi fac să rîdă pe negri... etc. Deşi nu are nici timp, nici chef, nici o motivaţie alta decît aceea că nu vrea să fie acuzat de discriminare, producătorul merge şi asistă, în mijlocul unui public de culoare, la un scheci al cărui umor e integral bazat pe atitudinea anti-alb.

Creativul negru, care îşi rugase producătorul să vină, e ruşinat şi confuz, îşi cere scuze. Producătorul înţelege şi situaţia se răstoarnă în favoarea presupusului discriminator alb.

Peste două zile, în emisiunea lui Jay Leno, acelaşi actor de culoare declară live, făcînd un banc: "N-am prea văzut albi să culeagă portocale în căldură" (!)

Cam aşa arată, în America de azi, problema rasială şi înţelegem că întreaga evoluţie către formele de discriminare pozitivă pe care societatea Statelor Unite le-a integrat de mult se întorc, parţial, împotriva filozofiei sociale şi filantropice din care s-au născut.

Aş fi tentată să cred că e o problemă a Americii, dacă nu aş fi trăit în Franţa în 2001, cînd Lionel Jospin s-a văzut obligat să amendeze sever, ală