Am mai scris la această rubrică despre felul aberant în care e privită cultura de mulţi oameni de televiziune care se ocupă, într-un fel sau altul, de ea. (Şi este normal să fi scris, din moment ce rubrica se numeşte aşa cum se numeşte.)

Observam cîndva că, în general, atitudinea faţă de cultură este una plină de compasiune, ca faţă de un om neputincios sau, mai degrabă, de un handicapat. Raţionamentul este simplu: cultura este oricum în inferioritate în faţa invaziei comercialului, a divertismentului şi a kitsch-ului, trebuie prin urmare s-o discriminăm pozitiv. Handicapul acesta se înregistrează peste tot în societate, dar cu atît mai mult pe micile ecrane, unde nevoia de rating impune dictatura celui mai mic numitor comun. Cum cultura ţine de excelenţă, de "straturile elevate ale spiritului", ea nu prea îşi găseşte locul în această configuraţie. Prin urmare, mulţi vorbesc dînd ochii peste cap şi luînd poze profetice despre iminenţa Apocalipsei: cultura e în agonie, dacă nu chiar pe moarte, tot ce e mai frumos în om se distruge şi umbra prostului gust ne acaparează.

Cei mai mulţi oameni de cultură, cînd sînt invitaţi la televizor, nu fac decît să se plîngă şi să joace rolul victimei. Cei din televiziuni se simt datori, la rîndul lor, să-i mîngîie miloşi pe creştet. Fireşte, această situaţie este profitabilă pentru ambele părţi: unii trag foloase din statutul de victimă, ceilalţi îşi dovedesc lor înşile şi lumii întregi generozitatea şi nobleţea spirituală.

În realitate, cultura nu este suferindă şi nici pe moarte. Ceea ce se întîmplă cu ea acum nu e diferit de ceea ce s-a întîmplat întotdeauna: cultura n-a fost niciodată iubită de masele largi. Altfel, în nişele în care se aciuează, ea o duce bine mersi. E adevărat, multe dintre faptele culturale care ne sînt prezentate la televizor sînt muribunde, dar astfel au fost de la bun început, nişte