Se făcea că generaţia mea fusese condamnată (sau se hotărîse singură, sau pur şi simplu aşa se întîmplase, nu era prea clar în vis) să meargă la bibliotecă. Amintire din tinereţe, aceasta se petrecea pe sub copacii umbroşi ai parcului din faţa Academiei. Intram cu toţii în linişte, ne aşezam fiecare la cîte o masă şi începeam să scriem. Plini de solicitudine, bibliotecarii-gardieni ne aduceau cîte un nou pachet de coli de hîrtie, ori de cîte ori ni se terminau rezervele. La încheierea zilei, aranjam frumos colile scrise pe colţul mesei, iar bibliotecarii-gardieni le strîngeau şi le aşezau cu grijă în rafturi, la locul lor. Biblioteca era plină de manuscrisele noastre neterminate.
În fiecare zi o luam de la capăt. Ne aşezam în acelaşi loc, unde bibliotecarii aveau grijă să aşeze, puse în ordine, foile scrise în zilele precedente. Din cînd în cînd, cîte unuia dintre noi i se întîmpla să termine. Anunţa atunci şeful de sală, care punea tot manuscrisul pe un cărucior şi mergea împreună cu autorul în sala de festivităţi. Acolo venea şi directorul bibliotecii şi, în prezenţa acestuia, manuscrisul era ridicat cu mişcări lente de pe cărucior şi aruncat foaie cu foaie în flăcările unui cuptor cu foc veşnic. Cînd totul devenea cenuşă, directorul îmbrăţişa autorul, iar acesta avea dreptul la un an sabatic. Eram liberi să ne bucurăm de viaţă!
Pe frontispiciul Bibliotecii era trecută o frază din prima mea carte scrisă, bineînţeles, după 1990: am scris această carte ca să pot să uit. (De fapt, n-am scris niciodată această frază, am verificat de îndată ce m-am trezit. Poveste a tot ceea ce făcusem înainte de 1990, cartea avea însă, ce-i drept, menirea unui astfel de joc al uitării şi amintirii...)
Totul pe lumea asta are o explicaţie simplă şi clară, nu-i aşa? Inclusiv visele. În cazul de faţă totul se explica prin faptul că în seara precedentă fusesem la De
