• Copiii tatălui / The Children of Men (Marea Britanie, 2006), de Alfonso Cuarón.

Priviţi ce dezastru. Cum s-a ajuns aici? Din cîte înţeleg, totul a început acum aproape un sfert de secol - în 2003 -, cînd SUA şi Marea Britanie (poate vă mai amintiţi) au invadat Irakul. La scurt timp după aceea (şi aparent fără nici o legătură), omenirea a devenit infertilă; ultimii copii s-au născut în 2008. În anii care au urmat, ţările lumii au căzut una după alta în anarhie. Ca şi-n al doilea război mondial, Marea Britanie e singura care mai rezistă, numai că duşmanii ei de-acum sînt imigranţii - oameni lipsiţi de apărare care au sperat să găsească un refugiu pe teritoriul ei -, iar metodele ei au ajuns să semene cu ale duşmanilor de-atunci (vînători de oameni, lagăre de concentrare). Această viziune asupra viitorului - cea mai ambiţioasă din ultima vreme - pare creată din frînturi de alarme televizate ale prezentului, din flashuri agitate şi amestecate la temperatura febrei într-o minte de stînga, nobilă, dar poate prea repezită, prea înclinată să ajungă la catastrofă în doi timpi şi trei mişcări. Asta e problema, din punctul meu de vedere: nu faptul că îndărătul coşmarului se ghiceşte o agendă de stînga, ci faptul că e un coşmar semipreparat - ideea fiind că prezentul oferă de-a gata majoritatea ingredientelor şi că nu trebuie să faci mult mai mult decît să le amesteci. Aşa o fi, dar oricît ai fi de dispus să crezi că, în scurt timp, lucrurile se vor degrada pe toate fronturile - Islamul, imigraţia, poluarea (cauza sugerată a infertilităţii) -, tot vrei să vezi un scenariu beton al degringoladei, iar filmul lui Alfonso Cuarón nu poate oferi acest scenariu gîndit în profunzime. Ce poate el oferi - cu brio - e o senzaţie de imediat, o experienţă fizică acaparantă (deşi nu atît de copleşitoare cum îşi dorea Cuarón) a dezordinii şi a terorii: explozii în centrul Lond