...adică la suedezii de la Esbjorn Svensson Trio, poate cel mai în vogă grup de jazz al momentului. Şi care a concertat la Timişoara la începutul lunii. În ultimii doi-trei ani, am început şi noi, în spaţiul daco-roman, să le adulmecăm muzica. O mînă de compatrioţi, posedaţi de microbul scotocirii, îi cunosc de ceva mai multă vreme, dar discurile semnate EST au luat drumul transhumanţei româneşti destul de recent. Bătrînii ascultători mioritizaţi în samizdate şi prafuri clasice (minunate, altminteri) au strîmbat din nasurile fine la auzul muzicii suedezilor. "Asta nu-i jazz, măi, flacăii tatii, e uşcheală şi comerţ postmodern..." - au spus sfătos şi definitiv domniile lor. Cum ar veni, stimaţi telespectatori şi boieri dumneavoastră, sînt cîţiva cetăţeni, unii chiar simpatici, în pofida fundamentalismului, care ne spun de fiecare dată ce e teatru şi ce nu, ce e poezie şi ce nu, ce e literatură şi ce nu, ce e jazz şi ce nu. În general, ce e da şi ce e nu. Asta ca să nu ne mai obosim noi, să nu ne mai stropşim minţile fragede şi uşor de păcălit. Numai că discurile "suedejilor" ăstora, biete obiecte neînsufleţite şi deci neştiutoare de carte şi de bună-cuviinţă, au pătruns cu tupeu prin case, prin "scule" de ascultat, şi au pornit măcelul cultural. Adică ne-au zăpăcit, ne-au căpiat pe mulţi dintre noi şi ne-au făcut să strigăm năuciţi: "Mai vreeeeem!".

M-am simţit şi eu nevoit să răspund cu un început teribilist, la reacţia fundamentalistă a unora. Deşi, slavă Domnului, cu sau fără entuziasmele sau respingerile noastre, povestea minunată a acestor trei tipi merge, liniştită, mai departe.

Esbjorn Svensson şi Magnus Ostrom s-au cunoscut de mici, la şcoală. S-au apucat de explorat instrumentele muzicale, primul - pianul, celălalt - tobele, fără profesori, fără nici un soi de îndrumare. Totul era după ureche. Le-a plăcut ce ieşea, dar după cîţiva ani şi-au