Să călătoreşti poate fi, dintr-o anumită perspectivă, o dovadă de putere: nu degeaba lonely ranger-ul din western-uri şi romane de aventuri, sau, de ce nu, Făt-Frumos-ul din basmele clasice poate ajunge la adevăruri supreme sau la iubiri fundamentale numai prin voiaje mai mult sau mai puţin inţiatice. Nu pretind că excursiile mele prin ţară - alături de colega mea Stela Giurgeanu, cu ocazia unui reportaj sau a altuia - duc la deznodăminte atît de esenţiale pentru omenire; şi acestea îşi au însă, cu siguranţă, micul lor rol iniţiatic în ceea ce priveşte cunoaşterea unui univers lărgit, dincolo de limitele strîmte ale gesturilor repetitive de fiecare zi.

În această ultimă călătorie în cîteva sate din Maramureş, mai lungă decît de obicei, am avut de-adevăratelea senzaţia de lonely ranger. Ştiu că, de obicei, eroii de acest fel sînt bărbaţi, dar cred că, tot hălăduind aşa, în rolul de observator, sexul nu mai are vreo relevanţă (mai ales că, din cîte îmi amintesc, mai sînt şi în basme anumite fete de împărat care se travestesc în prinţi, pentru a rezolva treburile regatului şi a închide gura lumii). Desigur, diferenţa dintre un reporter şi un erou este că, evident, cel dintîi rămîne, îndeobşte, la rangul, pasiv, de spectator, pe cînd cel de-al doilea - se ştie - nu se sfieşte să intervină şi să facă dreptate. Există, poate, şi un mod în care reporterul-observator influenţează soarta personajelor pe care le întîlneşte, dar este unul mult mai indirect: ascultîndu-le şi scriind despre ele.

Din călătoria cu trenul am avut senzaţia că intru pe făgaşul basmului, pe drumul presărat cu personaje ajutătoare, dar şi cu specialişti în piedici. Pentru început, şeful de tren de la dus s-a dovedit un astfel de adjuvant: a fost primul responsabil normal de wagon-lit, capabil să respecte regulile fără să cadă în excesele obişnuite; nu a vorbit prea mult, dar nici nu s-a