Am plecat spre Maramureş cu inima destul de îndoită: auzisem în stînga şi în dreapta că mă duc degeaba, că tradiţiile s-au păstrat în foarte mică măsură, că am făcut o alegere neinspirată şi desuetă. E adevărat, există multe feluri de Maramureş, regiuni cu grade diferite de asimilare a valurilor novatoare peste tradiţiile deja existente. Şi aici, cînd vorbim de tradiţii, chiar oamenii din zonă înţeleg diverse lucruri: pentru unii, ele se reduc la festivalurile folclorice tip "Cîntarea României", din vremea lui Ceauşescu. Alţii consideră, într-adevăr, că tradiţiile sînt vechile ritualuri, pînă la urmă, cotidiene, transmise de generaţii: intră, aici, modul în care oamenii îşi construiesc casele şi le înfrumuseţează, în care lucrează şi folosesc roadele naturii, în care îşi petrec timpul liber. Partea strict culturală este, pînă la urmă, aşa cum învăţăm din manualele de folclor, inclusă în obiceiurile de viaţă zilnică şi în ciclurile naturale.

DOMNIŢA ŞI "HANUL" EI

În Poienile Izei, una din renumitele comune maramureşene, am avut revelaţia să descopăr tocmai acest mod de viaţă tradiţional, deşi datele de pornire erau altele: un sat prosper, cu 375 de gospodării şi cam 800 de locuitori, în momentul de faţă preocupat, în mare parte, de agroturism - există deja cam 20 de pensiuni acolo, şi oamenii tot construiesc, se tot extind. Domniţa Ilieş, gazda noastră şi proprietăreasa pensiunii cu acelaşi nume, una din cele mai vechi din localitate, ne creionează profilul comunei şi ne delectează cu istorii locale. Ea însăşi e un fel de Ancuţa, nu doar hangiţă, sau frumoasă, în cel mai bun stil tradiţional, ci şi cu o tolbă nu numai doldora de poveşti, dar şi de concepţii închegate asupra lumii şi vieţii.

Domniţa ne deapănă cum s-a ajuns la boom-ul agroturistic local: oamenii din Poienile Izei sînt foarte muncitori; pe vremea lui Ceauşescu lucrau la CAP-uri ş