De la 1 ianuarie 2007, România va fi membră a Uniunii Europene. S-ar zice că inevitabilul s-a produs: nu se putea, mă-nţelegi, pentru ca să rămînem tocmai noi pe dinafară, care de la Traian şi Decebal sîntem o naţiune europeană şi am apărat Europa secole de-a rîndul de invazia păgînilor...
Să recapitulăm. La începutul anilor â90, se spunea că prin căderea lui Ceauşescu ne-am recăpătat locul în Europa. Dispariţia Cortinei de Fier produsese, pe continent, un discurs optimist, dar cam general şi abstract, despre "Europa Unită". Erau destui cei care credeau că prăbuşirea lagărului socialist însemna, automat, triumful democraţiei de tip occidental (iar teza lui Fukuyama despre "sfîrşitul istoriei" era încă la modă), aşa încît nu ne rămînea decît să "bifăm" reunirea Estului cu Vestul şi să-i redăm bătrînului continent consistenţa pierdută. În România, Occidentul era văzut de unii ca sursă a ajutoarelor, de alţii, ca spaţiu paradisiac spre care trebuie numaidecît să ne îndreptăm, dar şi - pe urmele discursului izolaţionist şi xenofob al propagandei comuniste - ca inamic perfid care vrea să pună mîna pe bogăţiile noastre şi să ne transforme în piaţă de desfacere. Iniţial, noua putere a produs un discurs antioccidental destul de agresiv, iar o parte a presei i-a ţinut isonul: să ne amintim de "demascările" ţărăniştilor, liberalilor şi intelectualilor ca fiind trădători plătiţi de Occident, de George Soros ori de iudeo-masoneria mondială...
De la un asemenea "nivel" al discursului public am plecat. Am depus cererea formală de aderare, în 1995, cînd reprezentanţii partidelor s-au reunit la Snagov şi au căzut de acord asupra acestui obiectiv de interes naţional: intrarea în Uniunea Europeană. Fostul preşedinte Ion Iliescu s-a lăudat ani la rînd după aceea cu "spiritul de la Snagov", dovadă vie a posibilităţii consensului politic; dar bietul spirit a fost contr
