* Drumul spre Guantánamo / The Road to Guantánamo (Marea Britanie, 2006), de Michael Winterbottom şi Mat Whitecross.

Primele secvenţe din docudrama Drumul spre Guantánamo conţin mai multă viaţă neferchezuită, parcă prinsă din zbor, decît un sezon întreg de filme obişnuite. Unul dintre regizori este Michael Winterbottom, care de felul lui nu face filme obişnuite. Pînă şi în ecranizarea lui după Thomas Hardy, Jude (1996), se simţea o anumită spontaneitate neacademică, o impacienţă în faţa uzanţelor ecranizării englezeşti bine făcute şi, în ultimii ani, neastîmpărul pare să se fi radicalizat, împingîndu-l cînd la încercări nobile, mai mult sau mai puţin sinucigaşe, de a evada din corsetul cinematografului narativ tradiţional (9 Songs), cînd la momente - chiar şi mai eroice - în care pare a-şi asmuţi camera, pur şi simplu, asupra acestei lumi pe care filmele "bine făcute" s-au obişnuit s-o ignore. Pe lumea asta e, de altfel, titlul unuia dintre cele mai bune filme ale sale - o docudramă (din 2003) care reconstituie călătoria unui mic refugiat afgan din Pakistan în Marea Britanie. Acum, Winterbottom s-a hotărît să se întoarcă - pe urmele a patru cetăţeni britanici de origine pakistaneză, care în toamna lui 2001 au călătorit în Pakistan (unde unul dintre ei trebuia să se însoare) şi apoi, din pură sminteală tinerească, au trecut graniţa în Afganistanul care stătea să cadă. Reconstituirea căderii, din perspectiva celor patru băieţi prinşi sub dărîmături, e un tur de forţă: Winterbottom şi co-regizorul său Mat Whitecross taie foarte repede de la o secvenţă la alta, ca şi cînd o ţară întreagă, fugind din calea bombelor, s-ar înghesui să intre în camerele lor, dar găsesc întotdeauna timp pentru micul detaliu, aparent nescenarizat, de viaţă normală (unul dintre băieţi gîdilînd cu piciorul nasul altuia în timp ce stau claie peste grămadă într-un adăpost) şi, cu un