* Victoria Comnea, Manuc, prefaţă de Bogdan Creţu, Colecţia "Ego Proză", Editura Polirom, 2006.

Zilele trecute, o anchetă din Cotidianul încerca, printre altele, să facă o statistică despre romanul actual, întrebînd ce specii de roman ne lipsesc, ce romancier actual ar putea ilustra cutare sau cutare zonă, ce personaj sau situaţie s-ar preta unui tip de roman sau altuia. Întrebările, puse aşa, conţin în subtext mai multe supoziţii discutabile: aceea că speciile pure ar fi mai mult decît o amintire a istoriei literare, că anumiţi scriitori au în fişa postului romanul istoric, romanul psihologic sau pe cel de moravuri, că personajul în sine sau situaţia fac romanul, şi nu invers.

Mi-am amintit de aceste întrebări citind ultima carte a Victoriei Comnea. Iniţial poetă, Victoria Comnea a debutat cu un jurnal de călătorie, urmat de cîteva volume de proză, cel mai cunoscut fiind Ultima adoratoare (Editura Herald, 2003), proză mistică defăşurată în Egipt şi în "paratimp". Manuc e altceva, o istorie romanţată localizată în Bucureştii începutului de veac XIX, ce are în centru figura controversată a negustorului armean Emanuel Mîrzian (înnobilat, se pare, de paşa de Rusciuc, Mustafa Bairactar), supranumit Manuc Bei. Cunoscut mai ales în legătură cu hanul ridicat în colţul de sud-est al Curţii Domneşti, Manuc a fost şi un puternic agent de influenţă între marile puteri ce aveau interese politice în Principate. Dacă am lua de bune întrebările din ancheta ziarului Cotidianul, romanul Manuc ar ocupa acum o nişă puţin frecventată la noi în ultimele decenii, cea a romanului istoric, minuţioasa documentare vizibilă în carte recomandînd-o pe autoare ca pe-o scriitoare dedicată genului, iar figura lui Manuc Bei sau momentul ales (semnarea Păcii ruso-turce din 1812) fiind subiecte cum nu se poate mai interesante.

Şi totuşi, cartea Victoriei Comnea este mai degrabă