Cel mai bun exemplu al modului în care faptul religios contemporan se reflectă în mass-media: emisiunile satirice. Ele furnizează informaţii despre imaginarul religios al publicului, precum şi opinia creatorilor acestor emisiuni despre publicul larg. Satira televizată indică ceea ce este permis să prezentăm ca obiect al deriziunii şi modul de realizare. De exemplu, în Franţa, ţară de tradiţie anticlericală, celebra, longeviva şi mult imitata emisiune de marionete, Les Guignoles de l’info, atinge prin glumele sale nu doar persoana Papei, ci şi Biserica Catolică în ansamblu, ca instituţie. Acţiunea de "desacralizare" astfel operată se răsfrînge asupra unor ritualuri catolice de bază, chiar asupra unor aspecte sensibile ale dogmei. Cu toate acestea, autorii emisiunii au avut întotdeauna o distanţă respectuoasă faţă de Biserică, încercînd să nu atingă în mod direct sensibilitatea religioasă a unei anumite părţi dintre spectatori. Ca o paranteză, ar mai trebui menţionat şi faptul că Occidentul înregistrează în acest moment o anumită reticenţă faţă de utilizarea simbolurilor religioase în mass-media, consecinţă directă a hipersensibilităţii musulmane faţă de subiect. În România, situaţia nu este radical diferită, în ciuda a ceea ce am fi tentaţi să credem la o primă evaluare. Grupurile umoristice deja consacrate, cu mare vizibilitate televizuală, instrumentalizează, în vederea producerii comicului, figura preotului ortodox, aşa cum se găseşte ea prezentă în imaginarul colectiv naţional: mare iubitor de plăceri ale vieţii, de o vitalitate excesivă, darnic în sfaturi morale, dar avar cu aplicarea lor în conduita personală. Cu toate acestea, este evident că există o anumită limită a "permisivităţii", care nu a fost depăşită; nimic din ce este reprezentat nu este imprevizibil. Nu putem vorbi de o "deconstrucţie" a instituţiei ortodoxe ca atare, discursul practicat fiind