- de ce, cînd şi cum îi omorîm pe dictatori -

Anul trecut, Saddam Hussein a fost spînzurat de irakieni, chiar batjocorit în ultimele clipe de cei care l-au executat. În schimb, Augusto Pinochet a murit de bătrîneţe, fără a fi în mod serios deranjat de justiţie în timpul vieţii. Diferenţa de tratament acordat acestor dictatori li s-a părut multora nedreaptă, la fel ca şi pedeapsa barbară aleasă pentru Saddam. Dar este oare aşa? Pentru a înţelege situaţia dictatorilor, e interesant să examinăm nişte fiinţe mai puţin abjecte: infractorii de drept comun. Să luăm situaţia în care un suspect de jaf e clar vinovat, dar dovedirea lui în justiţie e costisitoare şi riscantă, suspectul putînd fi găsit nevinovat. În această situaţie, în America procurorul ajunge de obicei la o înţelegere cu suspectul: dacă acesta recunoaşte delictul comis şi scuteşte societatea de costul dovedirii acestuia la proces, va primi o pedeapsă mai uşoară decît cea obişnuită. Să zicem că jefuitorul acceptă înţelegerea şi se declară vinovat. Nu ar fi o idee bună să îi dai pedeapsa care i se cuvine, din moment ce e vinovat şi şi-a recunoscut fapta? Poate, numai că un procuror care nu îşi ţine cuvîntul acum nu mai poate face înţelegeri în viitor. Următorul suspect în aceeaşi situaţie ar vrea şi el o înţelegere, dar nu are încredere în procuror: înţelegerea nu are loc, spre paguba ambilor.

Situaţia dictatorilor e similară. Majoritatea dictatorilor nu sînt ahtiaţi după putere, ci doar o folosesc pentru a se îmbogăţi. După o vreme la putere, dictatorii ar fi foarte fericiţi să plece, şi la fel ar fi şi societatea. În ultimii ani de dictatură, românii au pierdut mult mai mult decît a cîştigat Ceauşescu. Dacă ar fi fost posibil, românii l-ar fi preferat pe "cîrmaci" în exil, cu o parte din pradă, decît în funcţie, chiar dacă asta ar fi însemnat să renunţe la răzbunare pentru umilinţele şi lipsur