Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu, cînd mă gîndesc la felul nostru românesc de a judeca oamenii, simt că mă cuprinde jalea. Şi-o lehamite soră cu cheful de a pleca departe.
- Domnuâ ziarist, hai domnuâ, recunoaşteţi, al cui sînteţi?
Mă uit să văd dacă despre mine e vorba. Eu trebuie să fiu, că nu mai e nimeni în preajmă.
- Cum adică al cui sînt?!
Omul clipeşte des, apoi închide ochiul drept şmechereşte:
- Cu Băsescu sau cu Tăriceanu?
Luaţi-vă un răgaz de cîteva secunde şi încercaţi să daţi un răspuns. Nu există. Vreau să spun că nu există un răspuns acceptat. Omul din faţa ta are convingeri clare, el îl sprijină fie pe Băsescu, fie pe Tăriceanu şi, de fapt, aşteaptă o validare a opţiunilor pe care le are. Vai şi-amar dacă nu pici cu el pe aceeaşi lungime de undă! Cum ar fi să ţii cu Tăriceanu cînd, de fapt, el îl venerează pe Băsescu. Sau invers.
- Dar de ce-ar trebui să fiu de-al lui Băsescu sau de-al lui Tăriceanu?
- Daâ de-al cui să fii?!
Nu ştiu. De-al nimănui, să zicem. Nici aşa ceva nu există. După cum, în România anilor din urmă, nu mai există Putere şi Opoziţie. Polarizarea politică a suferit o mutaţie bizară din care au luat naştere doi poli: Băsescu şi Tăriceanu. Alternativa la guvernare, lupta politică, replicile dure, toate se duc cu armele scoase din balcoanele palatelor Victoria şi Cotroceni. Opoziţia are un rol decorativ, ea nu captează atenţia şi nici nu se vede ca variantă bună de luat în seamă. E sublimă, dar în calculul electoral lipseşte cu desăvîrşire.
- Nu se poate, ţineţi cu Tăriceanu, că Băsescu vrea să-l bage pe Vîntu la puşcărie şi, dacă intră Vîntu la puşcărie, se închide Realitatea!
Poţi zîmbi amar sau poţi să-i tragi o palmă să se trezească. Ca un ecou, de undeva din apropiere, se aude o altă voce de acum o jumătate de an, care-ţi ţipa în faţă "vina" de a lucra la u
