Pînă în 1989 cei mai mulţi dintre noi aveam rareori sau deloc de-a face cu străini. Mie, cînd eram copil, mi se păreau, ca probabil multor altora, nişte fiinţe cu totul speciale, pe care le admiram şi invidiam, în acelaşi timp. Percepeam şi că orice prietenie cu ei era subversivă. Legile de atunci făceau riscantă orice apropiere. Primul străin pe care l-am cunoscut era un ceh. Eram la mare, eu aveam vreo opt ani, el vreo unsprezece, şi făceam plajă în acelaşi loc. Îl chema Jara. A venit la mine pentru că m-a văzut jucîndu-mă cu nişte cowboy şi indieni de plastic. Curios, mi-a dat de înţeles că pe la ei nu există aşa ceva. S-a mirat să afle că nu sînt aduşi din altă ţară (evident occidentală). La despărţire, la îndemnul mamei, i-am făcut cadou vreo doi, nu fără o oarecare părere de rău. Vorbeam într-o engleză mediată de părinţi. Eram foarte încîntat de aşa un prieten, care nu vorbea limba mea. Mi-a scris apoi, de la Praga, o ilustrată cu un ceas pe ea şi eu i-am răspuns. După aceea, legătura s-a pierdut. Apoi, tot la mare, vreo doi ani mai tîrziu, m-am împrietenit cu un băiat mai mic decît mine, din Kuweit. Ne jucam în holul hotelului. Avea părinţi cu haine tradiţionale arăbeşti cu voaluri atîrnînde. Maică-sa abia dacă îndrăznea să se uite către mine, taică-su făcea doar un gest cu mîna şi copilul (parcă îl chema Ahmed) i se supunea imediat. Erau mai multe familii şi aveau nişte maşini enorme cu perdeluţe la geamuri şi botul înalt, cu masca radiatorului argintiu strălucitoare.

Tot de la mare şi tot copil, am făcut odată o excursie de o zi în Bulgaria, cu mama. Era un tur clasic (apropo, doar cu buletinul) la Balcic, Nisipurile de Aur şi Varna. Nu-mi mai aduc aminte decît orele petrecute în vamă, în autocarul rău mirositor a gaze de eşapament. Am înţeles atunci că trecerea dintr-o ţară în alta trebuie să fie întotdeauna ceva complicat şi traumatizant. Şi am