Acum ştiu: nu numai cît e de pasionant să traduci texte scrise altfel decît pur şi simplu meşteşugăresc, sau de-a dreptul inept - scrieri care scînteiază dintr-un declic estetic sau intelectual - dar că există două feluri de traduceri adevărate, de traduceri care nu doar schimbă un cod, ci care îmbogăţesc, adăugîndu-i-se, originalul şi, însoţindu-l, se propun cititorului ca un alt original.

Este vorba despre traducerea literară şi despre cea filozofică. Să nu ne facem iluzii că una ar fi mai grea decît cealaltă, că una ar merita ceea ce celeilalte trebuie să i se refuze; că - prejudecata literaţilor - traducerea literară solicită creativitatea şi simţul limbii mult mai cuprinzător, deplin chiar, în raport cu cea filozofică; că - prejudecata filozofilor - traducerea filozofică este cea care reuşeşte să pătrundă în creierul lingvistic al autorului, atingînd o profunzime pe care literatura încearcă s-o compenseze prin întindere şi varietate. În ambele situaţii, traducătorul are de desfăşurat un travaliu de empatie care-l solicită diferit. Traducerea literară ca şi cea filozofică cer o extraordinară cunoaştere a limbii de destinaţie. De aceea, faptul e patent, cei mai buni traducători de literatură nu sînt profesorii universitari, cei care vorbesc foarte bine limba străină, dar dedicaţi unui registru lingvistic standardizat, diferit de cel literar. Traducătorul de literatură trebuie să traducă dintr-o limbă în alta, dar în acelaşi registru de limbă: cerşetorul român este fratele cloşardului francez, ţăranul german devine un ţăran român - muntean, dacă se poate -; muncitorul de la Ford înjură în americană cum trebuie să înjure cel de la uzinele "Dacia Piteşti", în româneşte. Capacitatea traducătorului de se transpune în reprezentarea lingvistică a personajelor este esenţială şi echivalează cu talentul unui actor de a putea interpreta partituri cît mai variate.