- perioada modernă (1830-1945) -
În devenirea conştiinţei umane, individuale sau de grup, gestul cel mai personal şi mai ne-influenţat cu putinţă este, paradoxal, alegerea influenţelor şi a modelelor (idee formulată de Petre Grant în articolul "Influenţe în artă", Simetria, nr. VIII, 1941, p.51). Instinctiv sau intenţionat, societatea românească, în căutarea unei identităţi moderne, a ales modelul cultural francez - sub semnul căruia s-au produs emanciparea faţă de Orientul încă medieval şi sincronizarea cu modernitatea occidentală. În virtutea unor profunde afinităţi native (originea latină comună şi un spirit meridional generic), dar şi ca opţiune conştientă, admiraţia şi simpatia pentru "marea soră latină" au înconjurat modelul cu o aură emoţională, care l-a transformat în mit fondator.
În secolul al XIX-lea, noile structuri şi instituţii, create după modelul francez, au jucat rolul de stimulent exterior al unei modernizări accelerate, care treptat a pătruns în profunzime. Transpus în stilul de viaţă al elitelor şi generalizat, prin mimetism, la nivelul păturilor mijlocii, modelul francez şi-a pus amprenta asupra ambientului, de la interiorul locuinţei pînă la atmosfera generală a oraşului - strada, magazinele, terasele, spectacolele.
Cu timpul, un decor arhitectural adecvat vine să încadreze actorii şi ritmurile unei vieţi citadine marcate de mirajul parizian. Rezultatul este o lume a contrastelor, aflată la hotarul între Occident şi Orient, în care coexistă semnele progresului şi tihna patriarhală, marile bulevarde şi mahalalele prăfoase, colonadele solemne şi pitoreştile verande cu geamlîc, cupolele monumentale ornate cu figuri alegorice şi modestele turle de tinichea, tramvaiele electrice şi carele cu boi. Desigur, se poate spune că modelul francez rămîne o parură fastuoasă, o magnifică "formă fără fond" - cea mai importantă, probabil, di