Am vrut să conving un amic să meargă la Purificare şi n-am reuşit. Mai întîi mi-a zis că nu e iubitor de teatru, că preferă filmul. Apoi, că n-are timp. În cele din urmă, a mărturisit că, pe vremuri, mergea la teatru, dar că în nici un caz nu s-ar duce să vadă o piesă de Sarah Kane, nicăieri, pentru că-l oripilase o montare mai veche din Bucureşti. Spectacolul, şi nu textul.

Mulţi dintre oamenii pe care îi ştiu merg măcar o dată la 6 luni la cinema, prea puţini merg însă cu aceeaşi (i)regularitate şi la teatru. De ce se-ntîmplă asta e greu de spus. Povestea de mai sus e una din explicaţii. Un măr stricat strică toate merele de pe farfurie, o piesă proastă te ţine departe de teatru măcar o vreme. Altă explicaţie e că informaţia teatrală e din ce în ce mai puţină. Mai toate cotidienele şi siturile de informaţii îşi restrîng rubricile culturale, "pentru că nu vînd". Sau poate pentru că rubricile respective nu se mai numesc "Cultura", ci "Cultură"/"Mass media", "Procult" sau chiar "Showbiz and Fun" (e din România, da!) şi au şi titluri absolut culturale, ca, de exemplu: "Prinţesa Diana, schizofrenică?" sau "Clubberul Tăriceanu". Se mai spune şi că ar fi vina PR-ului din instituţia teatrală că nu face suficient pentru promovarea spectacolelor. De cele mai multe ori, PR-ul trimite informaţia pe fax sau e-mail, celor pe care îi crede interesaţi. Un comunicat de presă simplu, în stil de ştire: cine?, ce?, cînd?, unde?. Jurnaliştii se mărginesc să-l copieze întocmai, în ziarul la care lucrează, astfel că trei cotidiane dau ştiri absolut identice despre acelaşi lucru, uneori chiar cu greşelile de ortografie, stîngăciile de stil şi inadvertenţele din comunicatul de presă original.

Cineva ar trebui să ne trimită la teatru şi n-are cine. Nu că n-am merge de bună voie, dar ne-ar plăcea să ştim dinainte ceva despre ce am putea vedea, să putem alege, să ne spună cin