⢠Omul cu şobolani, Superparanoia, A&A Records, 2006.
În 1999, la momentul apariţiei Omului cu şobolani printre cetăţenii regulamentari angajaţi în traficul muzical românesc, programa moral educativă nu era pregătită să suporte un concept atît de generos ca cel stipulat în manifestul "Vara pe oliţă": Vaca îmi dă lapte, măgaru-mi cere fîn / am 7 ghivece de pămînt străbun.../ combina nu-mi trebeâ, iar plugul l-am bulit / săptămîna-i calmă, de table-s ostenit. Cu excepţia unor precursori în poantă şi în discurs alternativ, a se citi Timpuri noi şi Sarmalele reci, glia strămoşească s-a confruntat din timpuri imemoriale cu un deficit substanţial de materie vie, sinceră şi pertinentă, capabilă să recicleze parodic clişeul şi să submineze edificiile anacronice şi conformiste prezentate, invariabil, drept adevăr suprem. În termeni de platformă electorală, miza nu era neapărat una estetic eterogenă, cît una frustă, rebelă, mustind de adrenalină şi de accente grunge. Pe scurt, cam de tot ce era nevoie pentru ca o bună parte a adolescenţilor să aibă sentimentul că pe lume mai există nişte oameni care au luat act de existenţa lor. Însă, ori că adolescenţii cu orientări occidentale nu au fost atît de mulţi pe cît ar fi trebuit să fie, ori că dreptul lor la vot a fost drastic limitat, în cazul în care nu a lipsit cu desăvîrşire, ori că fobiile cu accent pe rozătoare ale societăţii nu dezvoltă toleranţă nici în privinţa domnului Freud, "Vara pe oliţă" a rămas pe mai departe un manifest singular în aşteptarea unor vremuri mai bune.
În principiu, după patru albume şi un The best of, ar fi fost normal ca lucrurile să se aşeze la casa lor, iar crescătoria cu şobolani să devină o marcă înregistrată cu toate ştampilele în regulă. Aparent, dacă am scoate din calcul amănuntul esenţial al numărului de discuri vîndute, şi Ne punem în cap, şi Mîinile sus, şi OCS TV au în
