Am fost surprinsă zilele trecute (revăzînd accidental o secvenţă din Men in Black) să constat că există o scenă în care extratereştrilor care stau la coadă să pătrundă pe Pămînt li se dau diverse instrucţiuni, printre care aceea că, dacă ies pe stradă, ciudat cum arată, să o facă doar noaptea şi numai în East Village. Nu, nu era vorba despre estul "satului planetar", ci despre o binecunoscută parte a Manhattan-ului în care îşi dau întîlnire artele şi artiştii non-establishment. Mărturisesc, e prima dată cînd am surîs la această glumă, fiindcă, spre deosebire de alte dăţi, cunoşteam East Village. O zi mai tîrziu, văd piesa The Fever, scrisă şi interpretată de Wallace Shawn, un text extrem de dur la adresa mascaradei de bonomie pe care se construieşte comportamentul individual în ţările puternice, faţă de cele dominate economic, militar, geo-politic. Newyorkezii plecau din sală cu un nod în gît, aşa cum nu sînt deloc obişnuiţi să o facă, fiindcă teatrul şi artele sînt pentru ei doar entertainment, ele nu reprezintă în nici un caz un declanşator de lucidă introspecţie.
În fine, o Madame Butterfly, văzută la Metropolitan Opera şi pusă în scenă de Anthony Minghella, m-a convins că oricine doreşte să retrăiască opera în cultura ei cea mai tradiţionalistă trebuie să vină la New York!
Iată peisajul artistic direct (şi asta nu e decît o simplă, minusculă mostră) în mijlocul căreia orice propunere de conexiune culturală cu alte ţări devine un gest, pe cît de natural, pe atît de nesemnificativ, dată fiind autoreferenţialitatea de azi a domeniului artistic din America.
Cum poate exista, în aceste condiţii, noţiunea de export cultural? Cum se poate evidenţia şi singulariza o propunere artistică sau culturală venită din alt orizont?
În primul rînd, ar fi să ai o filozofie pragmatică: "dacă nu-i poţi bate, alătură-te lor!". Cultura română care îl intere